Oamenii din fata ei îşi
factură cruce. Arunca o privire prin geamul autobuzului si îşi dădu seama ca se
afla lîngă o biserica.
Biserica mica si albă,
străjuia întunericul , ce tocmai începuse sa îşi facă loc, Biserica Domniţelor
, îşi zise femeia în gînd si îşi făcu cruce. Îşi făcea cruce nu din
smobism , aşa cum îşi făceau alţi , arătînd cât de pioşi sunt, ci uneori simţea
instinctiv cum mâna ia singura drumul cruci.
Privii cu nesaţ
noaptea, mai încolo ascunsă priviriilor curioase se afla o alta citadelă,
Biserica Mirautilor.
Prima şi ultima
mărturie a iubiri ei.
Ochii femeiei erau
trişti, însă o lumină puternică, venită parcă din străfundurile fiinţei ei, îi
făceau să pară veseli.
Dar când dădeai zâmbetul
deoparte, toată tristeţea lumii se reflecta în ochii ei .
Atunci cănd s-a
despărţit de el, o parte din sufletul ei a căzut într-un somn greu, ca de
moarte.
Zîmbi trist, privirea alunecă
în gol, privea pe geam şi vedea ca prin vis clădirile gri ale oraşului cum fug
una după alta.
La prima staţie, o
doamna mai învarstă cu o fetiţă de mîna, urcă în atobuz, caută din ochi un
scaun liber şi se asceză anevoie.
Feita, oacheşa, cu ochi negri ,ca mura coaptă se aşeza lîngă geam, lipindu-şi instantaneu nasul mic de
geamul rece. Sub atingerea calda geamul se încălzeşte, iar acum avea o urma
rotundă cât un bănuţ.
Fetiţă zîmbeşte
enigmatic si începe să aşeze forme şi linii complicate, iar în final, o figură
fericită. nou născută ne zîmbea tuturor, fără a ţine seama dacă ne cunoaste sau
nu.
Autobuzul se opri din
nou, o nouă staţie, uşile se deschid si doua tinere urca, sunet de voci,
clincet de rîsete, sunt vesele si îmbujorate, fiecare ţine în mână câte o scoaşă,
care pare destul de grea.
Pesemne că au fost la
cumpraturi, gîndi femeia. Sunt atît de tinere si atît de frumoase, atît de
pline de viaţă, nu ca ea nu ar mai fi, însă simţea cum timpul începe sa se aşeze
tiptil si peste dânsa.
Nu le invidia pe cele
doua tinere, si ea fusese tînăra si plină de viaţă si speranţă.
Şi acum era, privi cu
mîndrie la făptură de lînga dânsa, la fiica ei, ea era viitorul.
O mîngîie cu blîndeţe,
fetiţă se uită cu ochi mari şi miraţi, zambindu-i si ea cu drag, fără însă să
îi treacă prin minte ce gînduri o framîntă pe mama sa.
O voce cristalină, s-a
făcut auzită, nici nu si-a dat seama când autobuzul a oprit în staţie, luînd
ultimii întîrziati."Nu mă aşteptam să mă suni, !", simţi o uşoară
emoţie în acea voce
Pe bancheta din
dreapta, o femeie vorbea la telefon. Era o femeie trecută bine de cea de-a doua
tinerete, un roz pal ii înpurpura obrajii, ce începeau sa se
vestejeasca.
Probabil la
"capătul firului" se afla un bărbat.
Cristina încearcă sa
îşi imagineze cum arată acel domn, căci nu putea să fie de cât un domn, cel
care crease acea emotie aproape palpabilă, ce răzbatea din vocea femeiei.
Inalt, grizonat, cu
ochi de un verde pal, ce se încălzeau, căpatand o nuanţă intensă, cînd era
fericit, o voce joasă şi grava, completa tabloul imaginat de Cristina.
Autobuzul opri din nou,
in dreapta cladirea mare si cenusie a spitalului, afundata in somnul de
dinaintea primei vizite a medicilor.
Doar jos mai staruia o
lumina, sectia de urgente.
un tremur ivoluntar
puse stapanire pe ea, amintiile se perindau vii prin minte.
Orele lungi de
asteptare, momentul cand au desprins copilul de trupul ei, de noaptea in care
si-a tinut fetita in bratele tremurande.
Apoi a revazut
momentele de cosmar ce le traise alaturi de Dragos, aflase pur intamplator ca
era bolnav, crizele se inteteau si trebuia internat.
Nu vroia sa se
interneze si tipa si lovea in toate partile asemenea unui animal haituit.
Si-a inchis lacrimile
adanc in suflet si s-a apropiat de Dragos, vorbindu-i cu blandetea obisnuita,
i-a explicat ca unui copil ca trebuie sa se interneze pt a se face bine, iar
apoi barbatului i-a promis ca nu il va parasi, si ca il va astepta sa iasa din
spital.
Dragoş a privit-o la
inceput nedumerit, ca un copil trezit din somn..."bine daca supui tu, ma voi
interna!"
Si s-a tinut de cuvant
l-a asteptat, vizitandu-l cu credinta oarba ca se va face bine. Nu l-a parasit
si a lasat ca el sa o paraseasca
Gandurile Cristinei
alunecara undeva intre trecut si prezent...toti au plecat, i-a asat in urma,
dar nu i-a uitat:Dragoş, Andrei, Sandu, Liviu, Doru, pe toti i-a iubit inr-un
fel sau altul.
Acum toti au disparut
lasand doar o amintire cu miros de liliac.
Doamna , cea trecuta de
ce-a de-a doua tinerete nu isi terminase convorbirea...:Da, as vrea..., daca ai
putea,..,ti-as ramnae indatorata....este bine un kilogram de polen" mai
auzi inainte sa coboare.
Pasi peste scara
inalta a autobuzului, usile glisante se inchisera in urma lor.
Bratul fiicei sale ii
inconjura bratul.
"Insfarsit am
ajuns acasa!"
"Da, Acasa",
ingaima Cristina
Mai privii o data,
parca cu parere de rau, luminile autobuzului, ce se pierdea aidoma unei stafi
in intuneric.
Adeseori viata te
poarta pe carari nesigure si neumblate, te sufla asemenea unei frunze batute de vant,
incoace si incolo, insa doar forta dorintelor noastre pozitive ne ajuta sa
prindem radacini.
Acasa!
Ridica ochii multumind
Divinitatii, stranse cu putere bratul ficei sale.
Acasa este acolo unde
este inima si sufletul tau!, citise undeva asta, cu foarte mult timp in urma.
Sufletul ei era chiar
acolo langa dansa.
Liftul urca sprinten
spre etajul 6.
Cristina isi privi
chipul, apoi corpul, în oglinda cea mare de pe peretele liftului.
Se simtea tanara ,
frumosa, plina de viata.Un zambet poznas ii lumina chipul.
Fire albe o impodobeau, le netezi usor. Fiecare fir alb reprezenta o mica victorie, o lupta cu viata castigata.
Fire albe o impodobeau, le netezi usor. Fiecare fir alb reprezenta o mica victorie, o lupta cu viata castigata.
Intrara in casa, o casa
mica primitoare, doua pisici se alintau printre picioarele lor, maraind usor,
cerandu-si dreptul la afectiune.
Isi saruta
odorul,invelind-o cu grija.
Fetiţa închise ochii
zambind multumita.
Si mama zîmbea,
crescandu-i doua inimi în piept cînd copilul zîmbea. Cristina se învăţase sa
zambeasca pentru tot e viata îi dăruise.
Orele erau înaintate,
insa nu vroia sa se lase pradă asternuturilor moi pană nu va împărtăşi foii albe experienţa acelei zile.
Cristina se aşeza din
nou la birou, lua tocul si începu sa scrie, scria cu litere rotude ,
egale...."astăzi am dansat, lăsîndu-ma îmbrăţişată de rimul valsului
vienez, bratul lui ma ţinea ferm, mi-a simtit teama de a nu cadea, m-a tras
usor spre el, soptindu-mi ceva la ureche.
Un miros suav de flori
de cîmp îmi staruie în nări,
simţindu-ma protejată si iubită.
Nu m-am mai simţit de
asa mult, căci am numarat tipul cu clipele, secunde si anii, 22 de ani trecusera de atunci.