Experiente

Voi pleca pentru un timp, mi-am facut bagajele, am pus toate lucrurile in ordine, asigurandu-ma ca totul va ramane in buna stare, dar am un sentiment de depersonalizare a casei, parca nu mai este casa mea, spatiul meu, dintr-o data totul imi pare fara viata si tot fara viata sunt si eu. Ciudat! Poate se intampla toate aste din cauza vremii? Cine poate stii?. Dupa zile caniculare, cu temperaturi mult peste 30 de grade, iata ca au sosit si ploile si ceata si umezeala ne patrunde in oase, mi-as fii dorit zile blande cu soare molcom, cand poti sa dormitezi, fara frica.

Starea pe care o traiesc e ca atunci cand ai terminat totul, toata treaba si stai si privesti in jurul tau si intrebandu-te , "dar tu ce cauti acolo?"

Poate am mai avut aceasta senzatie, demult, dar , pe atunci nu eram atat de constienta de mine si de starile mele.

Imi va lipsii cafeaua calda din fiecare dimineata, imi va lipsi mieunatul ,pisicii si ciripitul perusilor, imi va lipsii panza pe care imaginam, culori si forme si toate astea pt un timp.

Cand obosesti, e mai bine sa iei o pauza din nebunia vietii tale sa te rupi de mediul tau atat de familiar si sa pleci departe, atat de departe incat sa poti uita.

Oare ce va fii dupa aceste ore ale diminetii? un sentiment nou ma incearca, un sentiment ciudat de liniste, de detasare, un sentiment pe care nu l-am mai avut demult, ca totul este OK.

Toata viata mi-am dorit sa pot sa duc lucrurile la bun sfarsit, sa inchei anumite etape, sa le finalizez, asa cum vreau eu, cum simt eu ca ar trebuiii sa se incheie, este pentru prima sau a doua oara , cand simt ca am facut totul cum trebuie, am pus punctul acolo unde trebuia, ca am finalizat.

Finalitatea aceasta nu se refera numai la viata domestii ca , ca imi las lucrurile in buna pace si ordine in gospodarie, ci ma refere si la viata profesionala si la cea particulara. La capitolul particular stau cam prost, dar si eu prea le vreau pe toate.

Capitolul profesional ocupa un loc destul de important in viata mea, sunt multumita ca am facut ce trebuie, am spus ce trebuie, sustinandu-mi ideilr si parerile, neinfluientata de cei din jurul meu, stiu ca in acest fel imi fac multi dusmai, dar a trebuit sa aleg, ori ei, ori risc sa ma pierd in marele conglomerat uman, depersonalizandu-ma , devenit un indivit ca oricare altul.

In ultimul timp am fost pusa de foarte multe ori in postura de a alege, de a decide, si am decis.

Seara de seara am putut pune capul linistita pe perna stiind ca nu am ce imi reprosa, ca nu am gresit fata de nimeni si ca ma pot uita in ochii oamenilor si ai lui Dumnezeu, deopotriva.

Aseara am primit un feetback , de la una din fetitele cu care lucrez, nu mai este fetita, este o adevarata domnisoara, dar pentru mine tot copil va ramane, mi-a spus ca ma admira si ca sunt un model pt ea, ca sunt un om rar si ca ii va fii dor de mine. Este minunat, sa poti sa devii un exemplu pt cei din jurul tau. Cand am ajuns la casa de copiii , cu mai bine de un an in urma, nu aveam clar in minte acest scop, acest obiectiv, el mi s-a conturat pe parcurs. Am vrut sa fac ceva spectaculos pt ei, ceva deosebitt, sa aduc o inbunatatire vietii lor, cred ca este ceva firesc sa faci asta, iti intra in reflex, unii mai ar spune ca sufar de "sindromul Salvatorului". se prea poate, dar eu nu incerc sa ii salvezi, eu ii invat cum sa se sprijine singuri, a se ajjute singuri, mi-am recunoscut deschis si obiectiv ca nu pot face mare lucru pt ei, pt ca eu sunt total diferita de ei si nu pot vedea realitatea asa cum o vad ei, perceptia lor fiind diferita de a mea. Tot ceea ce pot face este sa le decodez mesajul ascuns al lucruroilor, sa discutam si sa vedem ce se ascunde dincolo de aparenta imideiata, sa comunicam si sa avem incredere in noi, in capacitatea noastra e a discerne.

Lectia casei de copiii este, ca am invatat sa devin un tot, sa vad dincolo de nevoile mele personale, facand ceea ce trebuie si ceea ce e corect si bine, nu atat pentru mine , cat pt ei.

Nu sunt o persoana foarte agreata in colectivul in care ma invart, deoarece spun ce gandes sifac ceea ce simt, ne tinand cont de interese, procedand aspfel am stricat foarte multe ploii. foarte multe jocuri de care eu habar nu am avut.

Am lasat aceast aspect al vietii mele oarecum intr-un echilibru, e liniste, imi dau seama ca este doar o liniste aparenta, darr cui ii pasa, ma dau eu rotunda ca nu imi pasa , imi pasa, dar nu ii pot salva daca nu vor.

Experienta Casei de copiii, este o experienta unica, cutremuratoare , zgiuduitoare, o experienta care m-a transformat si m-a modelat , aratandu-mi o alta parte intunecata a vietii. am trait cu bune si cu rele, cu durei si biucurii, deziluzii si esecuri, frustrari si impliniri, victorii si infrangeri, mi-am constientizat limitele -am constientizat pana unde pot cobora si pana unde ma pot ridica, am sacrificat, dar am si cules.Am invatat sa fiu vocea din umbra si nu prima vioara. Am invatat multe. Am invatat sa ma rog si sa iubesc neconditionat, fara asteptari si iluzii.

Am invatat sa construiesc si am construit ceva , care nu se va darama, am construit in sufletul copiilor

Circul

Azi vine circul c-o poveste dedemul/Azi vine circul, cu povestea, unui urs!/ Azi vine circul c-o poveste minunata! /Azi vine circul, cum ca a fost candva o data!

Mirajul scenei, luminile multicolore se aprin, iar in arena circului intra masivul pachidesr, urale, tipete, aplauze, multimea este in delir. Elefatul , al carui cap este impodopit in stilul marilor ceremonii, amintind de curtea maharajahului.

Minunatul pachiderm se invarte, dansand pe acordurile unui vals. Penajul viu colorat, are menirea de a distarge atentia, de la ranile de abea inchise de pe trpul elefantului.

E trist, ii este dor de jungla, ii este dor de turma de elefati, din mijlocul careia a fost smuls cu brutalitae , cu ani in urma. Oare cati ani s-au scurs? Pana si faimoasa lui memorie de elefant a slabit, nu isi mai poate amintii sau poate nu nu mai vrea, amintiri dureroase.

Pt ultima oara trompa mamei sale a maingaiat-o, alintand-o, intreaga turma s-a strans in jurul puilor, aparandui cu trupurile lor masive, dar nu au avut nici o sansa in fata braconierilor.

Istoria elefantilor este una trista si sumbra, sunt o specie pe cale de disparite si totusi sunt vanati, tinuti in captivitae, doar pt a incanta publicul de pretutindeni .

Am fost ieri la circ si am plans cand am privit ochii tristi ai elefantului, era singurul din animalele de acolo , care nu mai avea puterea sa se opuna, sa riposteze, strangea doar ochii, cand simtea pisactura biciului peste pielea inca sensibila a ranilor.

In rest leii, camilele, serpii, caii, chiar si acea lama zapacita, aveau puterea sa se revolte, mai pastrand inca o farama de mandria lor salbatica, se vedea ca sunt inca tineri si inca nu se obisnuisera cu lumina circului.

Am pastrat imaginea elefantului, care plangea, un plans mut, era mica , parea ca este un pui, dar era un elefant batran, era chinuita, avea coada rupta, pielea roasa in foarte multe locuri, iar ochii inca mai pastrau acea teama de a nu gresii, pt ca fiecare greseala ar atrage o noua lovitura, o noua pedeapsa.

Luminile arenei se sting rand pe rand, iar cortina cea grea cade! Noapea invaluie cortul cel mare al circului, doar ragetele leilor mai strabat linistea .

Miracolul scenei este uimitor, dar ceea ce se intapla dincolo de aceasta scena, ramana un mister,invalut in noapte.

Fram va ramane, un simbol al lumii misterioase a circului, Fram , in limba norvegiana, inseamna inainte. Fram e amintirea copilariei. Fram e speranta, ca poate inntr-o zi vor reveda locurile salbatice, in care au vazut lumina zilei.

Fram zice omul cand e singur si intristat! Fram zice omulcand iubirea l-a uitat! Fram e raspunsul intre tine si cei dragi!

Uneori

Imaginam vise si povesti de tot soiul, de toate formele si culorile, inchizand inauntrul farama acea de divinitate, care inca mai luceste in noi.

Am imaginat de-a lungul timpului povesti, ce toate se terminau intr-un anume fel, trist, de fapt eu in povestile mele am imaginat trauma abandonului, care m-a urmmarit iar si iar si de care nu stiu daca sau cand voi scapa, cand va disparea, mi-am integrat-o si am acceptat-o.

Trauma abandonului, tine de singuratate, e crunt sa fii singur, sa te uiti cu jale la toti cei din jurul tau si sa ii vezi mergand brat la brat, zambindu-si cordial sau dragastos sau mai stiu eu in cate moduri. Este acel sentiment de impreuna, cu toate ca de multe ori nu este asa.

Stiu! ca sub aparenta unui zambet se pot ascunde traumele cele mai maeri, dureri ingropate, tristeti nespuse.

Am imaginat de mi de ori umbra chipului barbtaului ce il voi iubii, daruindu-i toata dragostea mea.

Umbra a capatat contur si esenta, materializandu-se.

Toata viata am fost atrasa de umbre , de mistere, de ceea ce este ascuns, este partea mea de umbra, partea mea intunecata, am stiut ca eu sunt veriga slaba, a lantului punctul de cotitura, oprindu-se la mine. Am dus generatii in spate, am dus traume mult prea grele pentru mine, am trait o viata care nu era a mea.

Acum, ma uit in oglinda timpului si ma uit oare cum pot traii singura? Mi-am dat seama de singuratatea mea, asumandu-mi-o, gandindu-am ca nu e bine sa mai astept si sa sper in miracolul Invierii.

Am renuntat cu ceva timp in urma de a mai avea asteptari de la cei din jurul meu, de a mai cere, certitudinile le-am avut doar de la mine, doar eu am stiut ce imi pot oferii si mi-a fost bine.

Apoi am lasat barierele sa cada, simtindu-ma puternica, capabila sa infrunt lumea cu toate provocarile ei.

Ai intrat pe nesimtite in viata mea, amagindu-ma cu cuvinte ce m-au mangaiat, facandu-ma sa inchid ochii pt o secunda si sa ma gandesc ca ar putea sa fie adevarat.

Abea dupa proba iti dai seama cat de curajos esti

Da, se spune ,ca sunt o persoana curajoasa! Recunosc imi plac provocarile, imi place sa traiesc intens fiecare zi, fiecare experienta.

Observ, ca imi este din ce in ce mai greu sa vorbbesc , sa scriu, chir sa si povestesc, ceva s-a schimbat in mine, profund si irevocabil.

Am devenit mai tacut, o data ce cei din jurul meu au invatat sa vorbeasca, am devenit mai rezervata, in timp ce cei din jurul meu au devenit expansivi, am devenit poate mai inteleapta, in timp ce cei din jurul meu au invatat sa creasca.

Zilele trecute, cineva, persoana insemnata, mi-a spus ca am ceva tare in mine, ca pot sa depasesc anumite limite, ca pot sa fac anumite copromisuri, imi vine si sa rad. Afirmama anterior ca sunt o persoana care nu fac copromisuri, nu stiu daca e bine sa le spun compromisuri. Gandindu-ma ami bine asa e, nu prea fac, actionez in conformitate cu ceea ce simt si gandesc, nu am putut sa fac ce mi-au dictat altii.

Viata a fost buna cu mine, trimitandu-ma acolo unde trebuie, in momentele care au fost favorabile evolutiei , scotandu-mi in cale oamenii care sa ma ajute.

As putea spune ca sunt un om norocos!

Saruturile sunt ceea ce ne-a ramas din limbajul paradisului

Nici nu stiu despre ce sa mai scriu, despre cine, despre ce? Subiectul, eu l-am cam epuizat, am scris despre soare , despre timp, despre lume, despre oameni, despre sentimente.

Daca tota am adus in discutie acest subiect, ieri am trait un sentiment de durere intensa, durere provocata de furia , care m-a cuprins brusc si din senin, nu am mai avut aceasta stare, de ceva timp, cam de 7 luni, dar ieri...

Da ! Experienta pe care o traiesc eu de un an si ceva incoace, experienta casei de copiii este zguduitoare, naucitoare, este o experienta ampla, revelatoare.

Ieri pentru prima data in aproape un an de zile de cand sunt la acest serviciu, am avut asteptari, asteptari de la cei din jurul meu si era cat pe ce sa fiu dezamagita. Am crezut ca vor intelege si ca vor accepta .

Nu sunt un om care sa fac compromisuri, dar ieri am facut de dragul lor si nu numai. Nu ca mi-ar parea rau, ca am facut acest compromis, ca am acceptat acest acord tacit intre partile implicate.

Din pacate, multi prea multi s-au temut ieri pentru pielea lor, au trenurat

Ieri pentru prima data am simtit ca fac parte din echipa si tot ieri mi-am dat seama cat de greu atarna cuvantul meu. Cred ca imi place aceasta stare acest sentiment si il voi mai pastra pentru un timp.

Se vede ca sunt epuizata, imi este greu sa analizez, cred ca imi doresc o pauza, o pauza mai lunga si sa ies din toata agitatia asta, din acest carusel , care se invarte, se invarte, uneori ritmul lui devenind ametitor, dar ritmul l-am fixat eu, nu pot acuza pe nimeni.

Am fixat acest ritm nebun, pentru ca imi este teama de a ramane singura, pentru ca nu vreau sa mor, fara sa fi facut nimic. Am tot vorbit de urma mea lasata in nisipul timpului, dar nisipul este spulberat de vant.

Azi am deschis ochii si am privit soarele deaproape, iar ochii nu m-au durut, nu am lacrimat, oare ce insemnatate sa aiba? Cred ca nici una! Uneori lucrurile se imtampla pentru ca trebuie sa se intample.

azi

O noua etapa se termina si o alta incepe, asa mi-au aratat runele si asa simt si eu si tousi .... si totusi....anm lasat in suspans, fraza neterminata, uni ar concluziona...si totusi e loc de mai bine.

Nu cred ca e vorba de asta!

Viata a fost generoasa cu mine si am profitat de fiecare sansa pe care mi-a oferit-o.

Vorbeam zilele trecute cu prietena mea, Oana, ca deabea astept aceasta pauza , care se numeste concediu, retragandu-ma din toata agitatia zilnica "Nu cred mi-a replicat , Oana, tu nu poti sa sa stai, ai prea multa energie, mult prea multe proiecte." Cred ca are dreptate, uneori ma cunoste mult mai bine decat mine.

Astazi am reanceput sa scriu povesti, dar nu orice fel de povesti, ci povesti terapeutice, povesti cu talc, povesti din care poti invata ceva, nu sunt acele povesti cu zane si zmei, cu balauri cu sapte capete, sunt povesti despre viata, despre incercarile ei si despre cum poti iesi dintr-o anummita situatie.

Povesti scriu de foarte multt timp, am inventat povesti, la inceput pentru fetita mea Ruxandra, apoi intr-un moment de cumpana am rreusit sa scriu povestea 'Printesei care iubea marea", care este de fapt povestea mea, deabea dupa mult timp mi-am dat seama ca personajul principal, semana cu mine , intr-un anume moment al vietii mele.

Drumul a fost destul de sinuos si abrup. Urmatorul pas a fost, ca am inceput sa sintetizez in personajele mele caracterul si temperamentul oamenilor de langa mine, mi-a trebuit destul curaj, caci nu stiam cum vor fi primite. Ca de fiecare data raspunsul a fost unul pozitiv.-O poveste despre curaj si despre depasirea propriilor limite- Puiul de leu.

Motanul Samson este o povestioara haioasa despre dorinta de independenta, unde un pisic are curajul in ciuda faptului ca avea de toate el vrea sa stie ce se afla dincolo de gardul ce imprejmuia ograda. si listaar putea continua.

Ca un bun, viitor terapeut trebuie sa fac si acest lucru, nu cred ca trebuie e cel mai bun cuvant, vreau sa fac asta si imi place ce ceea ce fac, nu am facut nimic fortata.

Scriind gandul imi fuge in trecut, cand pentru ca nu am iubit, am renuntat la o partida buna, poate si o situatie buna, poate si o ascensiune buna, pe scara sociala, acum e medic la unul din cele mai mari spitale din Bucuresti, imi amintesc cu darag de el, nu l-am putut rani, doar pentru ca era o partida buna, s-au perindat rand pe rand in viata mea oameni, care m-au marcat, lasand semnul timpului , fiecare este o amintire, o poveste, o viata, o lectie.

cand am privnt soarele deaproape

Nu am stiut, cum sa imi intitulez postarea, poate imi va vemni o idee pe parcurs.

As fi vrut sa pot scrie despre experienta Falticeniului, experienta cu care m-am identificat, prin care m-am modelat atat ca om , cat si ca specialist, o experienta unica, incarcata de multiple semnificatii.

Sunt momente, cand ideile imi raman inchise in cutia gandurilor si nu vor sa iasa la iveala, uneori fac un efort supranatural si le scot. Le privesc din afara si ma vad, nu ma identific cu aceste ganduri , scoase cu forta, ar trebui ,si asta fac, sa le las sa curga firesc, sa vina de la sine.

Experienta pe care o traiesc de un an si jumatate incoace, experienta Casei de copiii, este o experienta unica, zguduitoare, cutremuratoare, mult prea multe secrete, mult prea multe cuvinte nespuse, mult prea multe tenebre.

Din momentul in care , eu am ajuns in Falticeni, m-am identifivcat cu orasul, un oras de provincie,un oras mic, simplu si curat, un oras in care inca se mai pastreaza cladiri de inceput de secol XX. Falticeniul este un oras in care trebuie sa vobesti in soapta.

Pana sa ajung in Falticeni, eu am fost un om care am vorbit in soapta, facandu-ma nevazuta sub umbra anonimatului, atunci am invatat sa vorbesc si sa privesc soarele deaproape, uneori mi-au lacrimat ochii, alteori nu.

Atunci am inceput am inceput sa scriu despre durere, despre suferinta, despre oameni, despre lucruri, despre timp.

Ajunsesem unde mi-am dorit toata viata sa ajung, dar nu mi-am dat seama pana acum, gasindu-mi locul pe care atat de mult il cautasem.

Cel mai ciudat lucru a fost ca nenumaratele fate ale diamantulu, oglinzile in care se rasfrangea chipul meu l-am regasit rand pe rand la copiii si tinerii cu care lucrez, ma recunosteam pe mine in diferite perioade ale existentei mele, imii aminteam sentimentele de frustrare, amintirea cuvintelor dure, indreptate importiva nu stiu carei autoritati, lipsa de consideratie si toate le revedeam rand pe rand in ochii si in isoriile de viata ale copiilor si tinerilor cu care lucrez.

Un sentiment straniu si placut in acelasi timp, sa iti vezi chipul in mii si mii de oglinzi.

poza la minut

Ne place sa ne ascundem dupa iluzia nebuniei, pledand nebun sau cu riscul de a fi purtator al acestui virus, viata pare mai usor de trecut, durerea este mai usor de indurat.

"Daca ai stii cate am indurat , m-ai intelege si ti-ai da seama singur, de ce sunt asa cum sunt! Lasa-ma sa fiu asa! Pt ca am nevoie sa fiu asa, pentru ca imi este mai bine sa fiu asa!"

Este strigatul mut al multor oameni, in dorinta de a fii acceptati.

Dorinta fireasca a omului este sa schimbe, universul din jurul sau, conform propriilor nevoi, iar pe cei din jur, sa ii modeleze dupa chipul si asemanarea sa.

Este foarte greu sa modelezi un om, un caracter, dara-mi-te sa-l mai si schimbi, dupa ce deja a fost format, bine sau rau, drept sau stramb, dar este format.

"Daca ai stii, nu ma mai invidia pentru succesele mele...pentru ca le merit, dupa cate am indurat!" Sunt cuvintele mute, c se ascund in spatele, acceselor de nebunie.

Ce inseamna nebunia? Incapacitate de a te adapta acestei lumi, o incapacitate de a te adapta vietii si conditiilor de viata, de a te armoniza cu exteriorul.

Nebunia este un strigat disperat al singuratatii si atunci ne simtim simguri si insignifianti, neimportanti, inebunim putin pentru a atrage atenia si atunci ne simtim importanti si traim un sentiment de victorie personala, caci toi sunt in jrul nostru, avem statuul de victima, dar de fapt suntem agresorul, manipulatorul.

Sunt momente cand ne place sa pozam in victime, victime ai caror agresori suntem tot noi.

Astazi, am avut parte de acel moment revelator asupra nebuniei , gasind unul din multele vesminte ale nebuniei, isteria.

Ultimul an mi-a oferit experiente revelatoare si incarcate cu multiple semnficatii, am invatat multe atat ca om , cat si ca specialist, implinindu-ma si conturandu-ma definitiv.

Multi ani la rand am trait sentimentul ca nu imi gasesc locul, ca sunt in plus, acum pot spune cu tarie, ca l-am gasit, un val de mutumire ma invaluie si imi da imboldul de a scrie in continuare, impartasindu-mi, impartasind celor din jur, cei care au curiozitatea, din bogata mea experienta de viata.

Nebunia inbraca multe forme, uneori luand masca normalului.

Nebunia este fascinanta! Deoarece nu stim de unde vine, care sunt cauzele ei reale si nici nu ne imaginam unde se duce. Si imediat punem stigmatul far sa ii asteptam manifestarile, pentru a vedea clar si intr-un mod constient ca este nebunie.

Ce este nebunia? suna intrebarea? Un fel de boala psihica, ar veni si raspunsul.

Ne ascundem dupa nebunie, pt ca avem o capacitate redusa de a raspunde pentru noi, curajul raspunderii, pt ca stima ce sine este mult prea scazuta si nu stim ce sa facem sa ne apreciem si sa ne gasim automultumirea.

Nebunia , iti da curajul de a incerca , fara sa dai gres, fara riscuri, ca vei fii pedepsit. Societatea noastra sustine nebunii, ii apara, ii inalta.

Nebunia este o arma buna!

Nebunii traiesc mai usor.

E fascinant sa poti sa fii nebun doar petru untimp.

Fiara

Nu prea are legatura imaginea cu ce vreau sa scriu,dar sincer mi-a placut si de aceea am dorit sa o postez, astazi marti, 5. 07., cu toate ca este o zi de vara si ar trebui sa imi induc o stare de bine, cautand o alta imagina , poate mai vesela.

Cand am vazut aceasta imagine, ceva m-a atras spre dansa, era o imagine pe care eu mi-am crat-o in minte, cu foarte multi ani in urma, cand am citit Elevul Dima ditr-a VII-a, asa am vazut peisajul descris , in momentul intrarii tanarului in Bucuresti.

La naiba si timul sata se scrge de parca e un curs de apa, nu vrea sa treaca mai incet, iar sunt in defavoare si cred ca tot timpul voi fi asa.

Ieri am avut o zi minunata, o fiara m-a intampinat la intrarea in cladirea unde se afla serviciul meu, dand bucuroasa din codita si mancandu-mi toata gogoasa si sunt sigura ca daca mai aveam ar mai fi mancat.

Jocul acesta,al micutei fiare, care ma privea cu credinta si convingere ca e o zi buna penru dansa, pentru ca astazi a mancat imparateste, o gogoasa intreaga si toata a fost pentru dansa.

Priveam fascinata acei dintisori de lapte care mestecau cu repeziciune bucat pe care nici nu apucam bine sa o tin in mana, ca disparea in botisorul rozaliu.

S-a catarat pe mine, mi-a dat tarcoale, mi-a dat chiar si laba, mai vrand, numai ca nu mai aveam si chiar daca as mai fi avut nu cred ca i-as mai fi dat, mancase cu atata pofta si aproape pe nemestecate inghitise, sincer mi-a fost frica sa nu ii fie rau.

Am mangaiat fiara, certand-o in gluma, ca mi-a mancat gogoaa, fiara s-a asezat pe labele dindarat privindu-ma, intorcan capusorul cand intr-o parte, cand in cealalta, ascultandu-ma.

Ochisorii lui ca doua boabe de pipe m-au inveselit, facandu-mi ziua senina.

Apoi am povestit , tuturor, despre fiara, care mi-a mancat gogoasa.

Povestea mea a dat nastere la alte povesti, cu si despre caini. infiripandu-se o discutie cu haz si multa voie buna.

Apoi a venit randul copiilor sa imi aduca raze de soare in acea zi mohorata..

Am ras si ne-am jucat, spunand bancuri si poante, dezlegand ghicitori si cuvinte incrucisate, am vorbit despre cominicare si ce inseamna ea in viata noastra, de ce este atat de importanta si in final un film, aceasta a fost cireasa de pe tort-Legendele toamnei-cu Bred Pit-e unul din filmele mele preferate.

Le urmaream cum traiesc minunea , empatizand cu unul sau cu altul dintre protagonisti.

A fost o zi minunata, cu toate ca ea nu s-a incheiat aici.

Fuga de timp

Ploaia a incetat, cerul este de un gri fara pata si o noua zi are sa inceapa, o noua zi cu realizari si esecuri, o noua zi cu noi inceputuri si sperante si impliniri si vise si va voi povesti deseara

Culorile nopti

Cand culorile noptii s-au aprins peste oras, inimile pline de iubire incep sa vibreze la unison.

Vise, doar vise, fantezii ale unei iubiri moarte.

Am visat cu ochii deschisi , visul meu de iubire, am visat, am sperat, am asteptat.

Mi-am asteptat viteazul in piele de tigru, care avea sa sfarme, portile ferecate ale inimiii mele, mi-am asteptat printul, calare pe un cal alb, ce avea sa rapuna balaurul cel cu sapte capete si avea sa ajunga pana la turnul in care era printesa.

Visam visul de iubire, imbatate de povestile nemuritoare si asteptam sa fim salvate, ne crem o imagine si un prototip al inei iubiri perfecte, dar nu stim ce se afla dincolo de "si-au trait fericiti pana la adanci batranete".

In asteptarea lui Fat Frumos, tesand in taina o camasa , stropita cu praf de luna si udata in lacrimi, am inceput sa visez, inchipuindu-te in mii de culori, luand mii de forme.

Doar mintea mai colinda haihui pe cararile visari. Iar tu! Tu ai ramas departe, cavaler fara chip, print ratacitor al codrilor batrani.

Vine o vreme, in viata oricarui om, cand ne indragostim de iluzia iubiri si asteptam,iar atunci cand apare, ii daruim toata viata noastra, ii daruim speranta inceputului si asteptarile sfarsitului.

Cand m-am indragostit pe de-antregul, daruindu-mi inima si sufletul, orbeste , celui ce mi-a rapit capacitatea de a visa, de a spera.

Acesta e singurul pacat pentru care nu voi putea ierta, sunt si eu om si am si eu limitele mele.

Nu l-am invinuit, cu toate ca as fi vrut, nu l-am hulit cu toate ca as fi avut nevoie, i-am multumit pt ca a existat.

Nici nu stiu ce este mai bine, sa visezi si sa astepti sau sa te ancorezi in cruda relitae, lasand sa se spulbere visele.

Am aprins lumanari roz, in fiecare seara, lasandu-se sa se stinga in ochiuri de fereastar, luminandu-i calea, stiam ca atunci cand va vedea luamnare, va stii ca il astept. Asearanu am mai aprins lumanari, am lasat culorile noptii sa se rasfranga , iar calauza sa-i fie luna.

Am privit in oglinda timpului si m-am rugat sa-i fie bine, chiar daca departe de mine, in alta lume, cu alti oameni, cu alte femei, cu alte vise si cu alte nopti.

O data demult cand timpul a inghetat pentru o secunda, caci ai inceput sa mori, incepul cu incetul in inima mea, inscenandu-ti moartea, caci asa ai crezut tu ca ne va fii mai bine.

Atunci am murit si eu, o data cu culorile noptii, o data cu rasaritul zilei de maine. Am murit, caci nu am stiut, cum e mai bine .

In acele momente, de zbucium si chin, o voce imi soptea "Lasal! Lasal sa plece, e bine ca ai iubit si ai fost iubita! acum e timpul sa plece. Timpul vostru s-a scurs, atat a fost sa fie, pentru voi."

Am ascultat naucita, intrebandu-ma: Cum sa-l las? Doar il iubeam.

Stau uneori si ma intreb, privind,cerul , care plange. Ce Dumnezeu e iubirea?

Luni

Luni, 4 iulie, 6 si 12 minute, e o zi mohorata de toamna, cu toate ca noi suntem in miezul vieri, cu alte cuvinte ploua si e frig, o umezeala bolnavicioasa ce iti intra in oase.

Aceasta a fost si este inca una din cele mai mari suferinte ale mele, tot trupul meu este intr-o rezonanta perfecta cu vremea.

Deplorabil, destul dedeprimant, este o vreme de numarat bani si de facut copii, dar cum nu am ce numara si cu cine face copii, nu ca mi-as m-ai dori unu, scriu.

Am vrut sa scriu despre culorile noptii, a fost o noapte neagra fara stele, o noapte rece, pamantul abea dezmortit de frigul iernii ,sta in asteptare, in asteptarea frigului.

Au fost cateva zi caniculare, secetoase, ne trebuie ploaie, spuneau batrani, ce ne vom face, vom muri de foame.

Ei poftim, ca avem ploaie berechet, de doua saptamani incoace tot ploua si ploua si nu se mai opreste, eu una sincer m-am cam saturat.

Cam aiurea!, starea asta de mohorala a pus stapanire si pe mine, dandu-mi o nota pesimista, de lasa-ma sa te las.

Si totusi am sa scriu despre culorile noptii, o mica filozifie despre dragoste.

Misa, caine de vanatore-partea aVI-a

Intr-o iarna, am ranit o caprioara, o pacla deasa se asternuse in padure, iesisem, cum ne era obiceiul, dar umezeala aerului ne patrunsese pana la oase si ne pregateam sa facem cale intoarsa.

O miscare abea perceptibila se fcu simtita printre copaci, Misa o zbughit-o in acea directie, pusca arasunat in aer raspandind moarte.

Apoi m-am dus sa vad ce se intamplase si ce era acea jivina. Era o caprioara, era tanara, narile ii frematau a spaima, ochi mari, caprui, ma priveau ruagtor.

Nu era moarta, era doar ranita, glontul ii sectonase coapsa. Am luat-o in brate si m-am indreptat spre cabana.

Misa adulmca ceva in zapada, l-am strigat o data, de doua ori, dar nici un semn ca m-ar fi auzit. Am ridicat vocea, dandu-i comanda ce trebuia sa il determine sa ma urmeze. Dar ninmic, mirosea ceva si parca acel miros il facuse sa uite de toate.

L-am vazut cum se afunda tot mai tare in padure.

Iarasi era in una din acele situatii cand trebua sa aleg, ori ma duceam dupa Misa si lasam biata faptura nevinovata sa moara, ori o salvam, lasandu-l pe Misa sa se descurce singur, era prietenul meu, dar trebuia sa aleg.

Am ales sa salvez victima , nebuniilor mele vanatoresti.

Am luat-o spre casa , cu caprioara in brate, Misa era destul de mare, putea sa gaseasca drumul spre casa singur.

Am dus caprioara in casa, am asezat-o langa foc, i-am curatat rana, glontul nu facuse mari ravagii, doar pielea si muschii au fost sfartecati, glontul iesise, ceea ce mi-a usurat mult munca.

Caprioara se linistise, era o ciuta tanara naiva , ca un copil, inca nu prea stia cum sa se apere, inca nu stia cand si cum sa iasa din adapost, inca nu facuse cunostinta cu pericolul.

Am veghiat-o toata noaptea, schimbandu-i din timp in timp bandajele, spre dimineata caprioara a adormit si am inchis si eu ochii, doar pt o secunda, ma gandeam la Misa, oare ce s-o fii intamplat cu el, de ce nu a aparut.

Cum aveau sa se iveasca zorii, voi pleca dupa el, sa vad ce s-a intamplat.

Era noapte o noapte neagra fara stele, umeziala din aer se transformase in vifor.

Asteptam cu nerabdare zorii, prin ninsoarea de afara vedeam umbre negre ce dadeau tarcoale casei, urlete infometate ajungeau pana la noi.

jivina din casa, comuunica tacit cu cele de afara, lupii simtindu-i gustul fricii. In astfe demomente o mangaiam si ii vorbeam , spunandu-i ca totul va fi bine, ca sunt acolo langa dansa si ca nu o vooi lasa prada lupilor.

Din inamplare mi-a cazut victima, ma simteam vinovat si ca sa imi diminuez povara vinei, trebuia sa o apar cu ori ce pret.

Va urma

Misa, caine de vanatoare partea a V-a

Nu mai plansesem asa de cand eram copil, cand Misa in joaca omorase un pui de iepure, victorios a venit cu trupul puiului in gura, aratandumi-l. Era inca cald!

L-am certat, cred ca l-am si batut, eram extrem de furios pe el, am tinut trupul puiului in brate si am plans, am plans mult, ganduri felurite mi-au trecut prin mintea mea de copil, fusese facuta o nedreptate si as fi vrut sa-l pedepsesc pe ucigas. Ucigasul , era Mosa al meu. Eram un copil si inca nu intelegeam ca asta e firea lucrurilor, ca asa e firesc sa se intample. Nu am acceptat niciodata moartea, moartea fiintelor mici si plapande, cu toate ca eu insami am raspandit cu mana mea moarte. Nu am crezut niciodata ca voi fii pus in fata unor situatii in care va trebui sa aleg pt altii, sa aleg cine moare si cine traieste.

Ani au trecut, iar eu am devenit medic, dar asta e o alta poveste.

Misa statea la picioarele mele si ma privea, stia ca facuse ceva rau, era si el speriat, nu il mai batusem nici o data, iar acum il si certasem, il si batusem , alungandul cu vorbe de ocara, dar el a ramas, s-a tras nitel mai incolo si ma privea cum plang.

Lacrimile imi siroiau pe obraz,si izvorau de nu se stie unde, le-am dat voie sa curga.

O data bunica mi-a spus, ca e bine sa plangi, deoarece lacrimile alina durerea si suferina sufletului, ochii care au plans vad mult mai clar.

Bunica era o femeie inteleapta, am invatat multe de la ea.

Trei zile nu am mia vorbit cu Misa, eu imi vedeam de treaba mea, dar imi era atat de greu, sa nu ii dau nici o atentie, dar trebuia sa il invat ca nu e bine ce a facut, imi dadeam eu explicatii peste explicatii, alinandu-mi constiinta, care actiona importiva dorintei sufletului.

Era doar un pui de iepuras, o mica salbaticiune, iar eu ma manifestasem de parca era sfarsitul lumi. oare ce trezise in mine, moartea acestui fiu al paduri?

Misa se tinea mai deoparte, cu nasul in pamant, il vedeam ca sufera, ca tanjea sa mai alerge si sa ne jucam impreuna, dar si-a aceeptat pedeapsa. Si nu a aceptat pe mimeni sa se joace cu el.

Dupa trei zile grele, l-am iertat.

De atunci Misa nu a mai omorat nici o jivina, nici mare , dar nici mica, a mai omorta o data doi lupi flamanzi si hamesiti, salvandu-mi astfel viata.

acum cand stau si ma gandesc a fost o chestionede alegere.

Am invatat multe de al iubitul meu catel si de la animale in general. Devotamentul l-am invatat de la Misa.

Aveam 16 ani, cand am inceput sa colindam prin padure, vanam din cand in cand si in ultimul timp foarte rar, am vanat vulpi, caci erau hoate si rele. altadata am impusacat un cerb, a carui coapsa sangera amarnic, fusese sasiata, nu mi-am dat seama ce se intamplase exact cu el, l-am impuscat, scurtandu-i astfel suferinta, era un cerb batran si fanic, capul sau era impodobit cu coarne falnice marete, am stat mut in fata superbului animal.

Iarasi a fost o chestiune de alegere, ori il omor, ori il las prada jivinelor.

L-am omorat si sa nu credeti ca nu am fost bantuit nopti la rand fde umbra falnicului cerb.

Vorbeam mult cu Misa in expeditiile noastre vanatoresti, imi era un bun prieten, statea si ma asculta, uneori cand vedea ca pic in visare, venea si ma inghiontea cu totul.

Iernile erau lungi, verile scurte, iar codrul ne adapostea pasi.

Dincolo de bine, dincolo de rau

Cu ochii inchisi, orbecaiam in noaptea sufletului meu, ca o pasare ranita, aveam aripa franta si credeam ca am sa mor, imi asteptam moartea in tacere, dar totusi am continuat sa merg.

Din genunile sfarsitului de lume ai aparut tu, ajutandu-ma sa ma vindec, invatandu-ma ce inseamna noi, m-ai invatat ce inseamna sa zbori.

M-ai invatat ca sensul cuvantului e relativ, ca de foarte multe ori aproape poate insemna departe, iar ca depare poate insemna aproape.

Am mai invatat ca oamenii nu trebuie sa fie mai fericiti decat zeii, iar lumina lor nu trebuie sa fie mai puternica decat a soarelui.

Timpul e relativ si iluzoriu, iubind dincolo de cuvinte, dincolo de aparente, dinv=colo de bine, dincolo de rau.

Iubirea e simpla, dar omul o complica, vaduvind-o de tot ce are ea mai de pret.

De multe ori m-am intrebat ce inseamna iubirea!?

Am invatat-o departe ca sa te simt aproape. Dar zeii au fost maniosi, aruncandu-ne unul intr-o lume, iar celalalt , in alta lume.

Incet incet timpul s-a scurs, zi dupa zi, ceas dupa ceas, an dupa an....eu aici, tu acolo, niciodata noi, vorba cantecului.

Am ramas doua umbre, doua urme in nisipul amintirii, sapandu-ne numele in inima timpului.

Povestea pare trista si soarta pare de asemenea potrivnica celor doi indragostiti, numai ca nu e asa, povestea are finalul pregatit pt fiecare in parte.

E adevarat, nu au reusit sa fie doi, asa cum au visat, in nopti fara stele si zile fara sfarsit, dar au reusit sa isi traiasca visul de iubire la care visam cu toti.

Sunt momente in viata, cand unul o ia in stanga, iar celalalt in dreapta, sunt momente, cand ne doare amarnic si suferimm si sangeram si credem ca e sfarsitul si credem ca nu vom mai putea.

Au fost nenumarate momentele in care am murit in amurguri sangeri, ca sa pretuiesc fragezimea rasaritului. Murim , ne nasteri, asa e viata asta o sucesiune de nasteri si morti, pana invatam sa traim.

Am pastrat amintirea ta, inchisa adanc in suflet, dincolo de bine, dincolo de rau, dincolo de minciuna, dincolo de adevar, dincolo de sacru, dincolo de profan.