luni, 7 noiembrie 2011

Ganduri

Ne-am despartit, plecand fiecare pe alt drum, urmandu-ne Calea Lactee a propriei galaxi.


Eu am ramas, tu ai plecat, sau poate a fost invers, cert este ca, la plecare, am uitat sa inchidem usile, spre trecut.


Anii s-au succedat unul dupa altul, copii au devenit adulti, maturizandu-se, cunoscand sensul cuvantului bine si rau, au invatat sa discearna, au invatat ce inseamna cu adevarat in viata, invatand sa caute sensul pierdut al cuvintelor.


Uneori, mai privim cu nostalgie catre trecut, un terecut uitat, tanjind si scriind pe trupurile noastre iubire.


Am jurat in fata Domnului, ca vom fi unu, un trup, un gand si o fiinta.


Gandul imi zboara catre prima mea mare iubire, sau prima mea mare nevoie de iubire.


L-am iubit cum stiam eu sa iubesc, la cei 20 de ani ai mei.


Mai tarziu insa am invatat , ca ceea ce simteam eu, nu era iubire, ci se cheama dependenta.


Cand pentru prima data, cineva mult mai intelept decat mine, mi-a spus acest lucru, m-am suparat amarnic, trezind in mine stari inca neexplorate.


Cum poate sa afirme asa ceva? Cum poate sa spuna ca ceea ce simt , nu e ceea ce simt!


Ani au tecut, unul dupa altul, confirmandu-mi-se, adevarul spuselor interlocutorului meu.


Intradevar intram in relatii de iubire, fara insa sa ne dam seama pentru cine am intrat:pentru noi sau de dragul de a avea o relatie,intram fara insa sa ne gandim nici macar un minut daca ie iubire sau dependenta( uneori cadrul aparent al unei relatii, iluzia unui cuplu, ne da siguranta, ne simtim aparati , protejati), fara sa stim daca iubim sau pe cine iubim.


De foarte multe ori aceasta reprezinta o tema de viata, pe care o taim si o rememoram, fara a fi insa constienti de ea.

luni, 31 octombrie 2011

Cioburi

Erai jos, iar eu sus, erai mic, iar eu mare, erai slab, iar eu tare, te-am privit pentru o fractiune de secunda in geamul amintirii, dupa care mi-am mutat privirea, nu mi-a placut situatia, era jenanta si disconfortant atat la nivel fizic , cat si psihic.

De-a lungul vietii mele, am incercat fie sa cobor, fie sa aduc la nivelul meu, pe cel ce acum este mic.

Cand am privit pe cineva de sus a fost atunci, cand i-am intns mana sa se ridice.

Perceptia ta, a fost alta, cum ca redeveneam copilul care incearca sa fie mare, se poate, intotdeauna perceptia ese subiectiva si tine de individ.

Responsabilitatea ce o port pe umeri, este mult prea mare pentru a privi de sus.

Copii vor patrunde intr-o zi in viata, in viata reala si adevarata, iar bagajul lor va fi minim, adaptarea lor sociala precara. Multi se intreaba de ce?

Cel mai simplu raspuns este ca ii privim de sus, calitatea noastra de adupti ne da acest drep, drept de care uzam dupa bunul nostru plac.

Poate ca si eu as fi aluncat pe aceasta panta a stimei de sine, supraevaluata, de nu as fi stiut cum este jos.

Prin negrul intuneric si-a facut loc prima raza de lumina, am intins mana catre ea!

Cand erai jos, nu te-am putut privii.

Jos , nu este o pozitie confortabila!

Lupoaica

Durerea sufletului se contopeste adesea cu durerea trupului; ochii mi s-au impaienjenit, iar lumina din ei a mai scazut.


Adesea m-am intrebat "de ce nu putea ramane acolo? Ai alungat-o! Ai facut-o sa paleasca!" De ce?


Dar intrebarea mea a ramas suspendata in aer, caci nu am mai primit raspunsul.


Te-am alungat pentru o clipa din sufletul meu, simtindu-ma ranita , simteam ca nu aveai dreptul sa faci asta.


M-a durut,urland, lupul alb se trezeste la viata, te-as sfasia in mii si mii de bucati, caci nu aveai acest drept, sa trezesti lupii la viata.


Lupoaica alba s-a tezit, intainzandu-si labele din fata, pentru a se dezmortii, a cascat , aratandu-si coltii stralucitori de albi, intr-un ranjet deavolesc.


Priveste in jur, nemairecunoscand locul, totul e nou e schimbat, o siluieta intunecata, se deseneaza pe pamantul reavan, proaspat , ici colo mai pastreaza inca urme ale unei ierni grele.


Isi priveste fartatele, care inca mai doarme, lupul cel negru.


Inca nu a venit vremea sa!


Durerea este crunta, bratele imi amortesc, atarnand ca doua crengi moarte pe langa trup, picioarele , impietresc, bataile inimii deabea se mai aud, ochii nu mai vad lumina rasaritului, lupul cel alb, urla, a jale, a pustiu.


Uneori in viata, nu facem cele mai nimerite lucruri si totusi continuam sa mergem, pe calea pe care ne-am propus sa o umam, indiferent de consecinte si de urmari, cautand echilibrul, linistea si calmul, ne intarim si ne inarmam cu rabdare si curaj.


Uneori ma gandesc, ca noi subtem ceea ce suntem, datorita in primul rand ereditatii, apoi, ne formam, datorita mediului si in al treilea rand devenim ceea ce suntem, datorita educatiei.


Omul inseamna, spirit, trup si suflet.


Trupul si spiritul, nu imi apartin, le daruiesc divinitatii si oamenilor, dar sufletul... sufletul este al meu, este tot ceea ce am, doar cu acest dar am fost inzestrata, cand am venit pe lume si cu atata avutie , voi pleca.


Am crezut ca imi apartine, dar de fapt m-am inselat, a devenit o marfa, un bun de consum!


Durerea este atat de vie! Lupu alb, isi scutura usor blana, se intinde, ridicandu-si usor capul , apoi priveste, narile ii freamata in aer, adulmecand ceva. E mirosul sangelui, prada se apropie.


Trupul caprioarei se prabuseste la pamant, inca mai respira, cand coltii lupoaicei se infing in trupu-i tanar, sorbindu-i ultima suflare,


Urla, urletul de vanatoare menit sa adune toti Lupii din imprejurimi sa i se alature.


Se spune ca atunci cand ne nastem , aducem cu noi , in aceasta lume, fantasmele, mosilor si stramsilor nostrii, cand venim pe lume, caram un intreg bagaj transgenerational, de la generatii, ce au trait poate cu sute de ani inaintea noastra, fara sa vrem cunoastem, adapostind in sufletul nostru, amintirea, lupilor din trecut, care inca mai urla, infruptandu-se din fiinta tanara, care esti tu, care sunt eu.


Durerea este mare, sfasietoare, lupii s-au trezit si sunt infometati.


Acum batalia va fi mai grea, mai sangeroasa, caci eu sunt mai slabita, acumuland multe rani, care inca nu s-au inchis , sunt proaspete.


Nu ai facut bine, ca ai trezit lupul din sufletul meu, inca nu venise vremea sa!


miercuri, 26 octombrie 2011

Idei pe un colt de trotuar

Nu am mai scris demult, au trecut mai bine de 60 de zile, de cand nu am mai scris, nici de bine, nici de rau, nici ca ma doare, nici ca imi este bine. Mi-a lipsit un pic, mi-a lipsit mai mult, asa stiam ca a mai trecut o zi, ma regaseam in randurile mele, imi culegeam gandurile, imi spuneam :

"Maine este o noua zi ,cu noi provocari, vor aparea noi ocazii si noi oportunitati."

Venind spre casa, agale, am micsorat pasul, ascultand ecoul ce il lasa pe caldaramul trotuarelor, un sunet cadentat, pe care l-am ascultat pana in apropierea casei mele.

Tresar, o siluieta se opreste langa mine, clatinandu-se usor si cu toata politetea de care era capabl m-a intrebat " Va rog, nu stiti pe aici un bar non stop?"

Ba da din intamplare stiam si l-am indrumat pe cel betivul politicos, spre acel bar non stop.

Mi-a multumit frumos, parasindu-ma vesel si bine dispus, am privit cum se indeparteaza, clatinandu-se usor sub povara paharelor golite, poate cu nici un ceas inainte.

Mi-am continuat drumul in tacere, doar gandurile mele bantuiau, ma gandeam la acel betiv, ce ma tratase cu o galanterie rar intalnita. ma gandeam la potaia aceia cu urechi dantelate, care se oprise pentru cateva minute in fata mea, cersind o mangaiere, ma gandeam la madinile ce treceau in goana pe langa mine si ma intrebam "Oare unde se grabesc?" .

Imi place noaptea, pt ca e multa liniste, strazle sunt goale si intreg trotuarul este al meu si uneori al cainilor vagabozi.

Nu mi-a placut cred niciodata agitatia, cu toate ca viata mea este intr-o continua miscare, o agitatie continua.

Tot timpul cand ma duceam la biserica, mi-a placut sa merg dupa slujba sau gand nu se oficia nimic, imi place sa stau si sa privec , chipurile ingerilor, imortalizati , pe peretii biserici, sa fiu singura gasindul pe Dumnezeu in tumultul de ganduri.

Imi place sa stau si sa privesc si sa ascult, cum noaptea imi bate in ferestre, tesand o noua poveste.

Imi plac sunetele,ce nasc o melodie dulce , suava, magnifica, e melodia tacerii.

Imi place sa stau intr-un colt si sa privesc, sa ascult, cum ploaia se sparge in mii de stropi sonori de caldaram, imi place lucirea soarelui, rasfanta pe caldaramul diminetilor, imi place cum frunza galbena aluneca, intr-o blanda maingaiere pe caldaramul orasului, imi place ochiul de lumina, ce se naste, pe caldaram, o data cu inserarea, in jurul felinarului, imi place sa ascult pasi ce se nasc pe caldaramul trotuarelor.

Iubesc sunetul unor pasi, ca sunt ai mei, ca sunt ai tai, asta nu mai are importanta, ce rasuna in fiecare seara pe caldaramul dezgolit ,al trotuarelor.

Sunetele si inspecial sunetul pasilor pe caldaram imi trezeste o amintre, o amintire vie , reala, o amintire rupta din amintire ce nu le-am avut nicodata.

marți, 25 octombrie 2011

Domnul meu!

Te iert domnul meu!
Te iert pentru ca mi-ai patruns in suflet,
Scormonind si cautand ceva
Ceva ce fusese atat de bine ascuns,
Incat nici eu nu stam ca exista.

Te iert domnul meu!
Pentru clipa de visare,
Pentru ora de dor,
Pentru ceasul de iubire.

Te iert domnul meu!
Pentru ca m-ai invatat sa visez.
Pentu ca am invatat ,ca visele se pot implini

Te iert, domnul meu
Pentru serile in care
M-ai lasat sa tanjesc
Pentru noptile in care ,
M-ai invatat sa tes,
O broderie de vise

Te iert, domnul meu
Pentru tivul ingust , al respectului de sine
Care a necesitat o ajustare
Refugiindu-ma in munca
Uitand ca sunt singura

Te iert, domnul meu !
Pentru ca in loc sa creez vise ,
Am creat profile psihologice.
Incercan sa intru in lumi neumblate,
In care urlau, lupii albi .

Te iert, domnul meu!
Pentru decolteul generos al vorbelor tale

Daca ai fi aici, domnul meu ...
Te-as invita la dans,
Ne mai tinand cont de eticheta si de reguli.
Te-as invita la dans,
Uitand petru ce trebuie sa te iert.

duminică, 25 septembrie 2011

Ganduri

Lunile trec unele dupa altele, azi e luni, maine e vineri, zile si nopti si nopti si zile, rasitrituri purpurii si apusuri blande si iata ca pe nesimt am intrat in cea de-a noua luna a anului , acum a inceput si uite ca nici nu simt ca ea se si termina, privesc in urma mea, privesc cu nostalgie si totusi sunt mandra de ceea ce las urmasilor mei.

A fost un an lung si greu, esecuri, lovituri sub centura, cuvinte dure, priviri piezise m-au facut sa plang amarnic, creind un zbucium nefiresc sufletului meu, un zbucium nascut dointa sufletului meu de a face , de a realiza, de a lasa ceva in urma mea si indiferenta celor din afara.

Vorba frantuzului -asta e viata- ne ridicam, ne scuturam de praful in care am fost aruncati, sau daca e noroi, ne ia ceva mai mult timp, pana ce acesta sa se usuce, ne evaluam tinuta, care e putin mototolita si ne continuam drumul. Ce usor e sa vorbesc! Pana si eu am ajuns sa ma minunez de asta, recunosc nu mi-a usor sa trec peste rautatea si indolenta oamenilor, peste cuvinte inutile si vorbe aruncate intr-o doara, gratuite, spuse de dragul de a fi spuse.

La inceput m-a uimit violenta cu care veneau spre mine, lovind si taind in carne vie, despicandu-mi suftul in doua.

Deosebirea dintre arma alba, care poate doar sa iti raneasca integritatea fizica, cuvantul, iti poate ranii sufletul, sufletul... acea mica parte a corpului uman, in care adunam vise si sperante desarte, amintiri ale unui trecut indepartat, vise pe care uitam sa le mai implinim, sufletul poate zdrobit cu un simplu cuvant.

De-a lungul anilor am invatat, cum pot sa fac ca suferinta sa fie minima, victimele sa se ridice la un numar minim, iar ranile sa nu se extinda.

Recunosc inca mai pot fi ranita si ma simt anulata sufleteste, ma opresc pt o secunda, imi ling ranile, injur ca un birjar, dand la toti dracii, reusind astfel sa dau afara furia, care imi intuneca judecata si apoi ma ridic, imi fac o cruce mare, spunand un Doamne ajuta si apoi ma uit in jur sa vad ce pot sa fac.

Clipele trec pe nesimtite ,in defavoarea mea, care am regasit placerea de a scrie si nu imi dau voie sa imi termin gandul si povestea.

O data imi faceam un timp numai pentru mine si pentru povestile mele, imi faceam timp pentru a-mi aminti.

Numai ca acea Eu, a crescut si a mai adaugat o suvita alba, un mic rid pierdut in coltul ochiului si noi experiente la catastiflul maturitatii.

vineri, 2 septembrie 2011

Clipe suspendate

Florile de migdal s-au scuturat , dar amintirea lor a ramas inca treaza in sufletul meu, creand suspine si lacrimi fara voie.

Adesea m-am intrebat , de ce tin atat de mult la aceasta amintire, ce rascoleste ea?Floarea migdalului incepuse sa sangereze, picuri mici se prelingeau de-a lungul petalelor ei.

Barbatul cu ochi de ghiata, s-a oprit pentru un moment in viata mea, daruindu-mi clipe ce le-am inchis intr-o cupa cu vin rubiniu.

Am ridicat cupa, privind la jocul luminilor, lumina creea forme si culori nemai vazute, iamgini de vis si clipe de cosmar..

As vrea sa plec, Andrei i-am spusi-barbatului ochi de ghiata, as vrea sa plec departe de tine si de toate durerile!.

Unde vrei sa pleci?, m-a intrebat barbatul cu ochi albastrii, pierzandu-si lucirea aceea de ghiata.

Ramai aici langa mine, ramai langa tot ceea ce iubesti, ramai aici, caci multi avem nevoie de tine, de taria zambetului tau.

L-am privit surprinsa, un moment, un moment ce a ramas suspendat in timp.

Mi-am dat seama cat de multe sperante, pusese in vorbele lui, ii simteam durerea , deznadejdea, se agata de mine, ca de un punct de sprijin, se lega prin fire nevazut. Dar eu nu vroiam acest lucru, nu vroiam sa devin sediul sperantelor lui.

M-am abandonat pt o secunda in bratele sale, o clipa, o secunda un ceas, mi-as fi dorit sa dureze o vesnicie acea secunda, dar eram constienta in acelasi timp ca nu se poate.

Ne-am continuat drumul in directii paralele, nestiind daca ele se vor mai intersecta vreodata. Daca vom privii impreuna cupa de vin rubiniu, daca vom mai culege flori de migdal, daca.... timpul a ramas suspendat.

Ganduri de septembrie

Zi de zi deschid catre o noua fereastra spre lume, chiar daca aceasta fereastra este virtuala si incerc sa privesc dincolo de ea, uneori imi imaginez, alte ori vad realitaea pura si cruda asa cum este, alteori incerc sa ii dau un plus de culoare, alteori doar privesc .

Imi este drag sa scriu, imi place, pentru ca ma afund in lumea cuvintelor, in lumea in care eu ma simt bine.

Am trecut printr-o serie de momente dificile, print-o serie de esecuri, ce au devenit realizari, fiecare zi a fost o noua provocare, am trait momente de agonie si extaz, acum, inca ma zbat intre cele doua, ca o pasare ce a fost prinsa in lat si nu se paote elibera.

In fata ochilor mei a aparut un mesaj, un mesaj ce l-am primit demult de la o fosta colega de clasa, hartia roz , ce a pastrat ultimele amintiri de liceean, imi transmite acum o ceva.

"Oamenii se iubesc, se iubesc atata timp cat sunt impreuna. Unii se mai intalnesc din cand in cand, amintindu-si de frumusetea clipelor petrecute impreuna. Incercand sa retraiasca fericirea s-au gandit sa isi creeze amintiri-geanina-12.06.1997"

Asa e draga mea Geanina, Amintirile sunt tot ce avem in aceasta viata, cu ele traim, din aceste amintiri ne hranim sufletele.

Intelegand substratul acestui mesaj, am daltuit in piatra timpului o noua amintire, cu toate ca sa fi vrut sa dainuiasca si sa nu devina amintire atat de curand.

Uneori cel mai mare rau se poate transforma in cel mai mare bine, depinde de cum privesti lucrurile, ce perspectiva ai.

Spre deosebire de alte nopti, am dormit bine, m-am trezit doar o singura data, iarasi la 2, am deschis larg fereastra , luand o gura de aer rece si proaspat si m-am intins in pat lasandu-ma prada somnului. Pana ce somnul sa ma prinda in bratele lui, ganduri felurite mi-au trecut prin minte si ma intrebam de ce s-a intamplat tot ce s-a intamplat. M-am intrebat de ce exista invidia, sunt multi oameni care nu pretuiesc ceea ce au, dorind mai mult, creeind intrigi si starnind conflicte.

M-am intrebat de ce m-a lovit atat de crunt, in momentul in care am gustat putin din fericire.

Primul meu impuls a fost sa pun mana pe telefon si sa o intreb De ce?, apoi m-am linistit incetul cu incetul.

Copiii au acest dar de a ma linistii, de a-mi readuce buna dispozitie si limpezimea gandului.

Si asa a fost, cand simteam ca pieptul imi pocneste, iar neguara furiei pune stapanire pe mine si imi pierd limpezimea, iata ca un copilut imi calca pragul cabinetului, imi zambea, ca semn ca nu ma uitase, ca a venit cu speranta ca maine va fi mai bine.

Cand lucrez cu copiii , ma detasez de toate si de tot, nu mai exista nimeni si nimic, in afara de noi,

este o capacitatea mea de a infrunta lumea, de a o asimila detasandu-ma totodata de aceasta lume .

Imi amintesc de Blijdorp, cand lucram cu tinerii de acolo si ne implicam in ceerea unei aliante, ce va dura pana la capatul timpului.

Imi amintesc de cantecul Angelei Similia care spunea cam asa: "Omule nu te prosti/ Viata nu trece intr-o zi/ Can-ti-e sufletul amar/Indulcestel cu un pahar"

Uitam adesea ce e important, axandu-ne pe lucruri marunte si uneori meschine.

joi, 1 septembrie 2011

momente

Fiecare zi este un nou inceput, fiecare zi este o noua provocare, fiecare zi, este unica.

Asta noapte n-am trezit in jurul orei 2 si am scris, lasand lacrimile sa spele durerile sufletului meu, un suflet chinuit si haintuit, cam asa mi-as putea descrie sufletul, un suflet singur si flamand.

Dupa ce am scris, m-am rugat la Dumnezeu sa nu ma lasa , sa nu ma lase prada mortii, caci simteam ca mor, ca ma sting. De trei luni incoace simt ca ceva nu imi da voie sa ard, asemeni focului din mine, flacara fiid tot mai mica si pe cale de a se stinge.

De fapt banuiesc cine este acea privire reea care ma pandeste din umbra, asteptand orice semn de slabiciune , pentru a sarii si a ma sfasia.

Mi-am amintit , ca intr+un colt de dulap mai pastreyz o sticla cu aghiama mare, veche de sapte ani, de foarte multe ori am apelat la remediul asta cand era fetita mea mica.

Am luat din apa sfintita si mi+am spalat fata, care incepea sa arda, apoi am stropit , facand semnul crucii si brusc ca prin minune mi+am revenit, durerea care ma apasa de luni de zile incetase.

Acuma stau si ma uit in urma, ca si alte lucruri stranii mi s-au mai intamplat, de cand ma aflu in acest loc, care poarta o puternica energie negativa.

Adevarat este ce se spune, ca omul sfinteste locul si nu locul pe om.

este vorba despre servieu, este un loc in care s-au adunat foarte multe energii negative, prea multa durere si suferinta s-a strans, am simtit de mai mult timp acest lucru, dar pluteam intr-o ceata, o ceata deasa pusese stapanire pe mintea mea si nu am putut sa vad.

Asa se intampla, cand este vorba de tine, nu iti poti da seama si nu poti realiza ce se intampla.

Totul a inceput in iunie, cand slavim si cantam copilaria,

Obiectiv- determinarea unui numar, destul de mare de copiii sa paraseasca Falticeniul de buna voie si sa plece la Radauti, unde s-a deschis un asezamant religios, pentru o anumita categorie de copiii, cu un anumit specific, sa fie pana intr-o anumita varsta, sa fie frumosi si sanatosi, sa nu aiba cumva vre-o alienare mintala.

Am avut senzatia ca suntem la targ si ne alegem oile , asta e buna sa traiasca , asta e bolnava si trebuie sacrificata. Am refuzat categoric sa particip la aceasta mascarada, de doi bani, in care erau in joc sufletele copiilor. Am plans amarnic pentru ei, trei zil;e si trei nopti m-am perpelit, rugandu-ma si sperand intr-o minune, iar la sfarsitul celei de-a treia zi, mi s-a aratat calea, ceea ce trebuie sa fac si cum ii pot sprijini si ajuta.

Disperati copiii m-au inconjurat si m-au intrebat, ce se intampla doamna, va rog spuneti-ne adevarul, toti ne mint si unul ne spune una si altul ne spune alta, stim ca dumneavoastra, sunteti sincera cu noi si nu ne-ati mintit niciodata oricat de crud si de dureros a fost totul.

M-am vazut dintr-o data investita cu o putere si aveam o misiune extrem de importanta de dus la bun sfarsit.

Atunci, cred ca afost momentul in care s-a declansat totul.

Lucrez la casa de copiii, actualmente serviciile Alternative de tip Familial , dar parca s-au scurs 10, am incaruntit, dar am invatat sa lupt cu indarjire pentru ceea ce cred si sa merg inainte indiferent de riscuri si de consecinte. Am invatat ca ma aflu in acest loc pentru un anumit scop si ca nu intamplator am fost trimisa aici.

Va urma.

Ganduri

Somnul ma ocoleste si ma simt incarcata de o serie de energii negative, pe care fara sa vreau le colectez de la cei cu care interactionez.

Nu stiu unde am gresit sau cu ce am gresit? Tot ce mi-am dorit a fost sa fiu fericita si sa ii fac si pe cei din jurul meu fericiti si se pare ca am esuat. Cel putin in prima parte a misiunii mele, pe a doua am dus-o cu brio la capat.

Am hranit suflete flamande din marele meu gol, care nu mai pare atat de gol, iar eu am ramas secatuita de puteri, urgisita de vremuri si respinsa de oameni.

Am iubit cu pasiunea inceputului si uitarea sfarsitului si totusi tot ce am iubit, tot in ce am crezut, s-au intors impotriva mea, aratandu-mi ca afost in zadar. Alungata si abandonata pentru ca am incercat sa cred, sa sper, sa lupt.

Am deschis cartea de taropt, asa cum o fac adesea, cand nu stiu incotro sa o iau si ea mi-a arata intotdeauna calea.

Pare o superstitie prosteasca, o joaca.

Cartea mea de astazi este o carte de Spada, nu prea imi plac aceste carti, ingeneral nu prea aduc vesti imbucuratoare-si totusi Sase de spada, imi transmite , urmatorul mesaj:

"Stim cu exactitate lucrurile in care credem ", este adevarat ca mi=-am pierdut credinta si puterea de a continua, speranta ca maine va fii mai bine si totusi impotriva pesimismului meu interior, am reusit sa le redau celor din jurul meu speranta , credinta.

eu nu mai pot sa cred, sa sper si sa astept, au fost mult prea multe incercari si de fiecare data am fost singura.

Fac un exercitiu de vointa si trec in pozitia martorului, ma privesc de undeva din exterior si sincer ma privesc cu mila si regret- m-am risipit in iluzii, in vise, in sperante , in asteopari, am crezut ca pot sa transform suferinta in fericire, fericirea in speranta ca maine va fi mai bine, iar sperant in certitudine.

Nu pot spune ca nu am facut ceea ce mi-am propus, dar eu ce am primit in schimb?

Am primit lacrimi , suferinta, respingere, singuratate.

M-am oprit un moment asupra acestei fapturi, care sunt eu si m-am privit cu compasiune, as fi vrut sa imi aduc alinare si mangaiere, asa cim am adus-o fiecarei fiiinte care mi-a trecut pragul. A fi rut cumva sa ma alin, dar se pare ca nu mai pot.

Fiecare zi incepe sa fie doar o inetie, nu mai gasesc sensul si nici placerea de a traii.

Am incercat sa fur fericire, cateva momente de ferivcire mi-ar fi fost deajuns, dar feicirea nu m-a vrut

M-am nascut in anul focului, sub auspiciile pamantului, intr-o noapte cu luna neagra.

marți, 30 august 2011

Trairi

Astazi imi este ceva mai bine, dupa ce aproape trei luni de umblat prin labirintul sufletului meu, ma simt ceva mai bine, mai limpezita, parca , bruisc s-a luminat totul.

Am crezut ca am scapat de durere si de suferinta, ca pot sa inving totul, ca pot sa razbesc, dar nu a fost asa, dupa cum spuneam sunt singura in lupta, simt ca nu ma sprijina nimeni

In fiecare seara cand inchid ochii, ma rog la Dumnezeu doar sa imi dea putere sa merg mai departe pe drumul pe care am apucat-o, nu am cerut nimic, doar claritate si putere de a vedea dincolo de aparente,

M-am implicat, punand in joc toate fortele creative si noncreative pt a face ceea ce trebuie si ceea ce e corec.

Am izbandit, dar cu ce pret!

Forta mi-a slabit, nu mai am putere sa ma prind de viata. Nu voi murii asta e clar.Tanjesc din ce in ce mai mult. Mu nai rad cum radeam odinioara. Ma simt vlaguita si slabita.

Pana data viitoare va imbratisez pe toti, toti ce care cititi gandurile mele.

joi, 25 august 2011

Ordin de zi

Ora 10.00 a.m. sedinta cu personalul, sedinta in care voi lua cuvantul . Si ce voi spune...! voi spune? Voi spune aceleasi lucruri stiute si rasstiute, rasucite si invartite pe toate partile. Acum cu siguranta va fii diferit, pentru ca va venii un punct de vedere nou al meu, m-a insarcinat cu aceasta misiune de a informa si de a atrage atentia asupra anumitor aspecte, esentiale, cruciale pentru buna functioanare a serviciului nostru si mai ales pentru buna finctionare a noatra ca oameni.

Da aici este o problema nu stim cum sa incepem si cand sa ne oprim sau mai bine zis sa incetinim ritmul.

Si daca nu va iesii bine, vor stii pe cine sa dea vian, pe mine. In permanenta au cautat si au gasit un tap ispasitor, nu au decat, eu nu am sa fiu, dar nici nu pot sa ma retrag prefacandu-ma ca nu stiu, asa ca voi vorbi, indiferent de riscuri si consecinte.

Sunt din zi in zi mai obosita si mai satula de toate, de toata asceasta agitatie coptidiana.

De unde vine aceasta oboseala? Mi-am pus aceasta intrebare destul de des in ultimul timp.

Cum , Dumnzeu sa nu obosesc, cand moment de moment fac cate cevace, pana si noaptea mintea mea munceste cu frenezie, cautand solutii si nascand planuri de rezolvare, somnul meu a devenit o amintire. Cred ca si pe el ar trebuii sa-l trec pe ordinea de zi!

Ma simt asaltata si epuizata de noianul ce vine inspre mine din afara, toti vor cate ceva, iar atunci cand vreau si eu ceva, mi se da senzatia ca mi se face cea mai mare favoare.

Se pare ca am gresit undeva! Dar oare unde? Am dat dovada de prea mult zel si am vrut sa schimb fata Pamantului, am vrut , recunosc.

La inceput am fost singura, extrem de singura si m-am luptat cu morile de vant si soata sau poate nu doar soarta, face ca am castigat, o batalie , doua , trei si au venit una dupa alta victoriile, am inceput sa am aliati.

Nu imi place sa conduc, nu vreau si cred ca nici nu pot sa fiu lider. o data mi s-a spus ca eu voi ajunge sus de tot si ca voi avea un post de conducere, sincer nu vreau, prea multa responsabilitate si nu vreau.

Scriind am aflat de unde vine aceasta stare de oboseala , din faptul ca timp de un an si jumatate am luptat, tinand stacheta sus, dar imi dau foarte bine seama ca ceea ce astept eu acum , adica rezultatele, se vor vedea mult mai tarziu.

Uneori am senzatia ca e in zadar, ca parca tot ce fac se duce ca in fantana.

Neancetat se cere de la mine cate ceva, iar eu nu mai am resurse, valvataia se stinge cu fiecare zi care trece, nu mai zambesc atat de mult ca inainte, nu mai sunt plina de viata si elan, multi au observat asta si in primul rand eu.

Eu , care cel mai adesea observ ultima.

Si totusi ce e de facut? Simt ca ma sting ca flacara unei lumanari!

miercuri, 24 august 2011

Fotografia

Diminetile si serile , incep sa fie din ce in ce mai friguroase, vara este pe sfarsite, iar toamna se apropie cu pasi grabiti.

Am inchis geamul, caci imi inghetazera picioarele! Cu toate ca masinile au inceput sa circule, iar forfota orasului a inceput sa se faca simtita, e totusi liniste, e atata liniste cum nu a mai fost demult.

E ciudat!

Sunt un om, mai exact o femeie, care trebuie sa fiu in permanenta in miscare, agitatie, implicare sunt cuvintele care as putea spune ca ma caracterizeaza, dar acum, acum dintr-o data, fara sa imi dau seama e liniste, nu mai simt nici o nevoie de forfota, de lume, de alergatura, simt ca traiesc si asa, fara toate astea.

Imi amintesc de un joc terapeuti, pe care l-am facut demult, cred ca sunt aproape 4 ani de atunci, pe covorul mare erau imprastiate o gramada de fotografii, reprezentand fel de fel de chipuri, chipuri de oameni, animale, staui ,perisaje, sau doar cerul cu nori. Trebuia sa alegem doua imagini.

Prima data am ales o imagine, care reprezenta un tanar, ce afea privirea incordata, ii puteam vedea acea mica incretitura dintre sprancene, ochi ii erau ingustati, de parca s-ar forta sa vada ceva sau asteapta cu interes sa vada ceva.

Dupa aceasta imagine, noi fiecare dintre noi trebuia sa facem o poveste, deabea dupa mult timp mi-am dat seama ca acea poveste este povestea noastra a fiecareia dintre noi, noi toti cei adunati in aceea incapere .

Dau timpul inapoi si imi amintesc, imaginile alese si povestile istorisite mai apoi au fost fie proiectiile din prezent fie cele din viitor.

Deabea acum imi dau seama ca tanarul meu, era proiectia mea din viitor.

Povestea lui , e o poveste foarte frumoasa, simpla si de ce nu adevarata. Dar inainte de a-i istorisi povestea, ar trebuii sa readuc in memorie detalile imaginii.

Fotografie alb-negru, fotografie ce reprezinta un barbat, un barbat tanat cu piele smeada, are trasaturi europene, desii este imbracat ca si locuitorii deserturilor. Poarta acel strai traditional, lung ca o rochie, numit galabiei are pe deasupra acel surtuc lunc, de lana, menit sa-l apere de figul noptilor din desert. Ca si varsta, sa spunem are cam 25 de ani, e tanar, frumos.

Ochii sai negrii privesc undeva departe, are privirea incordata, ochii mijiti, buzele usor intredeschise, as putea spune ca sentimente amestecate il incearca- emotie, nerabdare, teama.

In spatele lui se vede cerul, dar nu e undeva afara, ci intr-un loc inchis, caci se poate vedea intr-un colt al fotografiei rama metalica a unui geam.

Am privit cateva minute imaginea tanarului, iar povestea mi-a venit in minte pe data, atat de firesc, de parca ar fi asteptat, doar sa deschid usa si sa o poftesc sa fie istorisita.

O teama, ciudat, m-a cuprins, atunci cand mi-a venit randul, cu toate ca am fost prima care mi-am spus povestea, un nod in gat, facea sa nu mai am aer, ceva imi oprea cuvintele.

Cu toate ca era cald, dintr-o data mi s-a facut frig, un frig de moarte, mainile si picioarele imi erau reci, ca ale unui mort, iar inima imi batea sa imi sparga pieptul

Ganduri felurite imi bantuiau mintea, simtndu-ma ridicol si ma gandeam ca daca povestea mea nu va fii buna, daca va fii prea puerila.

In final le-am dat toate pe una si am inceut povestea, povestea mea.

Proiectia

Scriu de dragul de a scrie!

Am scris mult prea mult timp despre trecut, despre cat de important a fost el in viata mea, pentru ca datorita acestui trecut, eu sunt ceea ce sunt.

Am retrait trecutul, intorcandu-l pe toate partile, traind in lumi demult uitate, caci mintea noastra nu are capacitatea de a retine, de a rememora, asta nu inseamna ca suntem ignoranti sau uituci, cred ca la fel s-ar fii intamplat si la mine, de nu as fii trait atat de mult in afara evenimentelor.

Eram in afara acestor evenimente cu toate ca de multe ori eu eram actorul principal.

Da !!! asa e viatea e o imensa scena, iar noi actorii care ne jucam spectacolul vietii.

Ce vreau eu in seara asta este sa imi iau la revedere de la trecut, de la tot ce a fost si sa ii multumesc. Astazi vreau sa multumesc trecutului ca a existat, astazi vreau ca trecutul sa ramana trecut. Astazi vreau sa privesc pentru ultima data inapoi si vreau sa o fac zambind.

In noaptea asta vreau sa visez caravane nesfarsite , care cutreiera desertul Sahara, iar eu vreau sa fiu un calator ce motaie sprijinit de cocoasa, superbei camile Kama.

Minunatul exemplar a fost candva un fluture galben, un fluture ce traieste doar o zi

Vreau sa incep sa visez , m-am surprins in ultimul timp visand cu ochii deschisi, savurand fiecare picatura de liniste si desfatare, gustand din fructul interzis a prezentului.

Din zi in zi, fara sa imi dau seama , imi fixez noi obiective, fac calcule si numar zilele pana la momentul X, cu toate ca habar nu am ce imi va rezerva ziua de maine, deja ma prioectez in viittor.

Oare ce imi doresc sa imi aduca viitorul?

Demult cu ani in urma , cand inca nici nu stiam pe ce lume traiesc si in ce galatie a sufletului ma aflu, mi-am dorit sa fiu cea mai buna in domeniul meu de activitate, am mucit din greu, spunandu-mi cu indrajire ca trebuie sa fiu cea mai buna, sa le arat eu cine sunt.

Mi-am aratat mie, cine sunt, ca pot, ca am reusit sa imi depasesc limitele, ca pot sa fiu cine vreau daca ajung sa imi doresc.

Acum imi doresc doar liniste si o putere infinita de a termina ce am inceput si sa incep de unde am terminat

duminică, 21 august 2011

Se spune

Se spune ca nu e bine sa privesti prea mult in trecut sau prea mult in viitor, e bine sa privesti doar prezentul, sa fii un om constient.

Eu inca privesc la trecut, cu o urma de tandrete, de melancolie, uneori de regret.

Imi este dor de copilarie, imi este dor de bratele mamei, de timpul cand ma mangaia ca sa adorm, imi este dor de o gramada de gesturi care atunci mi se pareau inutile si pentru care acum as da jumatate din cer sa le mai mai pot simtii. Timpul trece ca un fum, trece nevazut si nestiut de nimeni, trece si nu se mai intoare. ani au trecut unul dupa altul, ani de care cu greu imi amintesc, ani negrii, din care imi amintesc doar partea luminoasa, pt ca imi vine foarte greu sa privesc dureaa mea in ochi si sa o recunosc sa o integrez.

Apoi a intervenit tacerea, un vant si un ger naprasnic s-a asezat peste sufletele noastre, inghetandu-le, uitand ce este important.

Trunchiul s=a despartit in doua si doua drumuri au pornit a curge paralel, sperand sa se intalneasca undeva

Doua linii echii distante, se presuune ca au undva pe traiectoria lor un punct comun, intersectandu-se. Nu imi mai amintesc cu ecxactitate, nu am fost cea mai stralucita la matematica,asa ca s-ar putea sa gresesc.

Tot asa ca si in povestea Craiasa Zapezii, cand cioburi din oglinda vrajita au intrat in ochii si in sufletul oamenilor, facand-i sa vada totul de-am doaselea, tot asa se intampla si aici.

Ar fii impropriu sa spun ca e totul de-an doaselea, ci ca orgoliu a fost prea mare, diferenta dintre generatii este mare si isi spune cu prisosinta cuvantul, diferenta dintre mentaltati este si mai mare, iar lupta orgoliilor este devastatoare.

Sa aratam ca fiecare este mai bun decat celalalalt sau ca este mai bun decat sine, spre as incerca limitele si spre a iesii invingator.

Da! si am iesit invingatoare, numai ca izbanda, victoria isi are propriul ei pret, un pret pe care mult nu pot sa il plateasca. Singuratatea!

Invingatorul este intotdeauna singur! urat de dusmani, pizmuit de lasi, vorbit de clevetitori.

Legatura dintre mama si copilul ei e sacra, e sfanta, numai ca noi am uitat de aceasta sacralitate, orgolii desarte au fost puse in joc, vrand sa dovedim , care pe care. S-a incins o lupta crancena, vrand sa dovedim ceva, o energie consumata in plus.

Am fost doua sabii ascutite in aceiasi teaca si amandoua au sangerat.

Timp pierdut , lacrimi varsate, cuvinte nespuse, priviri reci . Si toate astea pentru ce?

Sunt momente cand imi dau seama de ce se intampla un anumit lucru sau un anumit eveniment in viata mea sau in viata celor din jur, vad, invat lectia pe care mi-o ofera viata, insa acum sincer imi este greu sa o descivrez, aceasta lectie.

sâmbătă, 20 august 2011

Capacitatea de a fi parinte

Da ! Este o mare arta in a fii parinte, nu toti pot, multi incearca si putini reusesc.

Acum cateva zile am fost angajata, sa invat un cuplu sa devina parintii parintii unei gogoase infuriate, un baietel de un an si jumatate, indracit si cu o personalitate foarte artagoasa. Recunosc au fost momente, cand efectiv, ma calca pe nervi, cand imi venea sa ma dau batuta, dar aparea efectul actiunilor mele si bucuria din ochii mamei, ca copilul ei facea progrese, modelandu-se. O vedeeam pe ea mult mai calma , mai relaxata , mai zambitoare si asta imi dadea energie sa continui pe drumul pe care am apucat-o

Se spune ca pana la doi ani este mai greu, pana copilul intelege, pana incepe sa vb si sa recunoasa, sa stie ce sa faca atat cu manutele , cat si cu piciorelele, ca poate sa faca ceva.

E greu si dupa doi ani, numai ca copilul , nu mai este chiar atat de dependent de mama lui, din aceasta cauza presupun ca se spune ca e greu.

A fii parinte, este cea mai complexa meserie , porti o mare responsabilitate , care in final iti aduce o mare bucurie, a da vietii, un individ integru, capabil sa se sprijine pe propriile picioare.

In multe cazuri, aceasta capacitate de a se sprijini pe propriile picioare, nu aduce intotdeauna bucurie, sunt parinti , care doresc ca inca copii lor sa fie dependenti de dansi. Si acest lucru se intampla inconstient.

Sunt momente, in care ne dam seama de acest lucru si totusi persistam in greseala, pt ca arta de a fii parinte ne da un sens in viata, poate unicul pe care il avem.

Multe si nebanuite valente ale scopului meu in viata, incep sa le decopar. Nu m-as fi gandit nicioadata ca voi lucra cu copii, ca voi invata parinti sa devina parinti si prin raportare sa devin eu parinte , asa cum mi-am dorit.

" Viata , te duce acolo unde e nevoie de tine, oferindu-ti experientele, de care ai tu nevoie!"

Arta de a fi parinte

Am stat mult sa ma gandesc despre ce voi scrie azi. Mult prea multe ganduri, mult prea multe framantari, mult prea multe griji, nevoi de tot soiul, mult prea multe, iar eu sunt numai una.

Imi amintesc de o vorba inteleapata, nu mai stiu daca am auzit-o sau am citit-o, care spune: Dumnezeu iti da, cat pot sa duci! Viata , te pune doar la incercarile pe care poti sa le treci!

Daca asa se spune, inseamna ca asa trebuie sa fie, imi doresc cu toata fiinta mea asa sa fie. Imi doresc sa trec si de aceasta incercare la care am fost supusa fara voia mea, ma doare, ma roade, caci ma simt mult mai singura decat eram.

De ceva timp sunt si eu parinte si am inteles mult mai bine valoarea cuvintelor si a rasunetului ce il pot avea in sufletul copilului, am invatat mult mai bine ca trebuie sa gandesti de doua ori inainte de a rosti un cuvant plin de venin, menit sa te faca pe tine adult, fiind, sa te simti nitel mai bine.

Da ! acesta este adevarul, adulti, fiind ne simtim mult mai bine cand, vedem suferinta in ochii celor care depind de noi, a celor mai slabi decta noi si cine sunt acestea, daca nu copiii nostri si mai rar, animalele de companie.

Am vruit la un moment dat sa scriu o chestie, care s-ar fi intitulat- M-am nascut din parinti asasini!-, apoi m-am gandit la puternicul impact, care l-ar fi nascut si in care s-ar fi regasit multe figuri paterne. Asa ca am abandonat idee, am facut-o sul si am inchis-o in sertarul meu de rezerva.

M-am certat cu tatal meu, o ciarta crancena si am stabilit ca nu mai avem de a face unul cu altul, el mi-a reprosat anumite aspecte, in care nu m-am regasit absolut deloc, eu i-am replicat ca nu are dreptate si ca ar fii mai bine sa taca, ca nu e bine sa ducem aceasta discutie in fata copilului meu, el a continuat si uite asa focul a izbucnit.

Finalul a fost dezastruos, ne-am despartit certati, urandu-ne pe viata si pe moarte, urandu-ne si instrainandu-ne, de fapt, instrainarea a inceput demult, in urma cu 30 de ani, cand eu nu prea stiam bine ce e cu mine.

Ani de-a randul m-am luptat si m-am rugat ca sa imi accept tatal, sa-l integrez si sa-l iubesc asa cum este, in ciuda a tot ceea ce s-a intamplat.

Il iert de fiecare data si nu ii port pica, dar nu mai pot sa sport, ca ori de cate ori nu ii convine ceva, sa ma respinga , iar si iar, in moduri din ce in ce mai brutale si mai ciudate pentru un parinte.

Prietenele mele, m-au intrebat adesea, de ce inca mai astept si inca ma sper sa mi se ofere niste lucruri sau comportamente sau sentimente, care nu pot sa mi le ofere, pt ca ei au limite, mult mai mari deact generatia noastra.

Pentru ca, am replicat eu, sunt parintii mei, iar eu sunt inca copilul lor, indiferent de cati ani am sa am.

Esti adult, mi-a replicat , constiinta mea, Oana, care in momente de cumpana ale vietii mele , ma sprijina si imi da putere, ajutandu-ma sa imi gasesc resursele interioare.

Da! Sunt adult, dar o parte din sufletul meu va ramane mereu copil sau al copilului, care tanjeste, dupa ceea ce nu i s-a putut oferi.

Nu intotdeauna nevoile noastre interioare corespund cu nevoile celor din jur, noi putem doar sa intuim, sa ghicim, sa citim printre randuri, care ar fii presupusa nevoie a copilului nostru.

Am invatat, o lectie destul de dura, inca din copilarie, o lectie pe care deabea acum la maturitate am asimilat-o si integrat-o, si intr-o oarecare masiura am acceptat-o.

vineri, 19 august 2011

Flori de migdal.

L-am intalnit la capatul alei de trandafiri, pe cel care mi-a jurat credinta vesnica, urcandu-ma pe un piedestal al iubirilor absolute.

L-am intalnit la inceputul iunui iunie, ce se anunta infierbantat. Miroseam o floare de migdal rosie-sincera sa fiu, nu stiu daca migadalul are flori, iar aceste flori sunt rosii, dar oricum nu are prea amre importanta. Cand am ridicat ochii si l-am privit, m-am pierdut in abisul albastru al ochilor lui.

Avea ochii reci de ghiata , ce te sfredeleau privindu-te, dar cad zambea ghiata se topea si ramanea numai blandete.

De ce te ascunzi? m-a intrebat!

Dar nu ma ascund, doar te priveam, de dupa petalele florilor de liliac.

Am apreciat intotdeauna barbatii, care au avut puterea sa ma iubeasca fara sa ma raneasca, fara sa ma faca sa ma simt ridicola, care au stiut sa faca ca totul sa para firesc, natural.

M-a imbratisat strans, fara cuvinte si am stiut ca ma iubeste si eu l-am iubit, cum nu iubism demult, dar am stiut ca nu e inca pregatit pentru ce avea sa urmeze.

I-am dat drumul de langa mine, cu toate ca as fi putu sa-l leg cu fire nevazute de mine, jurandu-i credinta vesnica.

A plecat, privind cu regret, la florile migdalului, ce incepusera a se scutura, i-am daruit una si l-am rugat sa o pastreze langa inima lui.

Am privit mult timp la umbra care se indeparta, facandu-se tot mai mica in lumina inserari, pana ce a disparut, ascunsa de penumbra

L-am asteptat, un timp, pana ce durerea despartirii s-a stins in sufletul meu, iar el a devenit o amintire draga, cu aroma de flori de migada

Despre responsabilitate

Astazi e un pic mai bine, parca m-am mai relaxat, mi-am mai rezolvat cateva din problemele care ma apasau.

De multe ori ma sfatuiesc, cu prietenele mele, despre anumite aspecte ale vietii mele, anumite situatii a caror iesire nu o va,. e impropriu spus , ma sfatuiesc, pt ca din propria mea experienta am invatat ca nu e bine sa dai sfaturi, ci doar sa fii acolo si sa sprijini. Asa se intampla si cu prietenele mele, sunt acolo si ma asculta si ma lasa sa intorc pe toate partile problema pana ii dau de capat si vad drumul drept spre rezolvarea ei.

Sunt niste prietene extraordinare, cele mai minunate prietene pe care le-ar fi putut avea cineva si sunt mandra ca sunt prietenele mele.

Zilele trecute ii povesteam , Oanei, ca ma simt extrem de obosita, pentru a somnul meu este unul superficial, dorm iepureste, cauza o stiam, mult prea multe responsabilitati, uneori am senzatia ca lumea nu se misca fara acordul meu. recunosc e o mare responsabilitate. Ea mi-a replicat ca ar trebui sa le las pe toate la o parte si sa nu ma mai gandesc. Dar cum Dumnezeu sa nu te gandeti, cand... uneori as vrea sa le las deoparte, dar am o mare responsabilitate, care ma copleseste adesea

Am responsabilitatea copiilor, care ma privesc in ochi cu credinda si speranta, ca maine va fii mai bine si uneori imi dau seama ca as putea sa ii dezamagesc si le spun asta.

Am responsabilitatea a ceea ce fac si ce scriu in acele rapoarte psihologice, care pot schimba radical soarta.

Am responsabilitatea cuvantului spus, caci el se sadeste in minte si in suflet

Am responsabilitatea oamenilor cu care lucrez si pe vcare trebuie sa ii ajut sa priveasca viata din cu totul alt punct de vedere.

Am responsabilitatea unui copil, care imi zice mama, cu toata convingerea si face din mine un model dupa care se va ghida in viata.

Am responsabilitatea unui animalut, care face mizerie in semn de protest deoarece o las de foarte multe ori singura acasa, iar eu cand vin, imi suflic manecele si ma apuc sa fac ordina in urma ei, cai sa o alung, spalanmdu-ma pe maini de ea , nu pot, chiar daca e mica, prostuta si nu intelege.

Am responsabilitatea unei case.... si tot asa mai departe si uneori raman in urma cu toate aceste responsabilitate si te depasesc si la astea se adauga altele si tot asa mai departe.

Dar astazi imi e mai bine, am rezolvat cateva nimicuri destul de stringente si ma simt nitel mai eliberata, parca si mai odihnita.

Uneori as vrea sa mai aiba cineva grija de mine, sa simt acest lucru, ca ii mai pasa cuiva de mine.

Dorintele noastre nasc intrebari pe care le framantam in cap si e lasam sa dospeasca pana ce iau amploare, uneori e mai bine sa ni le punem direct si sa facem tot posibilul sa le gasim si raspunsul, oricare ar fi acest raspuns

joi, 18 august 2011

Eu cu mine si drumul

Lumea, lumea in mijlocul caruia traim! Lumea cu bune si rele! Lumea cu multe si totusi putine! E greu sa fii diferit in aceasta lume, plina de amaraciune, uneori simti ca te copleseste si pe tine amaraciunea ei sau bucuria ei debordanta. In aceasta lume, ca oameni, oscilam intre: bine si rau; intre lumina si intuneric, intre nebunie si luciditate maxima, intre ras si plans.

Aceasta oscilatie, care o mai regasesc si la mine ma oboseste si ma seaca de puteri, as vrea, mi-as dori sa pot sa ma plang si sa plang, dar am nevoie de un umar, de o mana , care sa ma mangaie si sa ma aline, sa ma dezmierde si sa imi spuna ca totul este bine.

Numai ca din pacate, nu am acest drept, nu mi-a fost aprobat acest drept, de a putea fii alinata.

Nici nu mai stiu de cand nu am mai fost alinata, nici nu mai stiu de cand nu mi-a mai spus ca va fi bine.

Am inceput sa scriu pe acest blog, tocmai ca mi s-au refuzat anumite drepturi, cine ar fi crezut?!

Nu imi place sa fiu melodramatica si sa imi plang de mila, cu toate ca oricine ar citi aceste randuri, ar spune acest lucru, fiecare cu parerea lui.

Contrar asteptarilor sunt un om, care pun la suflet orice, uneori sufletul meu este plin cu atata durere, incat simt ca are sa pocneasca, alteori mania ma inunda si din manie si uneori din neputinta se nasc lacrimile si le las sa curga , cat vor ele , de mult.

Am incercat sa ma izolez, sa ma detasez si sa imprumut retete de indiferenta, dar nu a mers.

Ma dor cuvintele, ma dor gesturile, ma dor gandurile, e crunt sa ai o perceptie mult pre bine dezvoltata, sa simti dincolo de aparente, dincolo de masca inselatoare.

Simt toate aceste cuvinte, gesturi, ganduri, ca niste sageti cum mi se infing in mine. Imi doresc sa ma detasez si sa nu mai imi pese. dar se pare ca asa am fost construita eu ca om.

Oameni sunt dati in aceasta lume cu un scop, cu o menire si poate ca menirea mea este de a ssimtii mai mult decat pot altii, de a vedea dincolo de aparente , de a le constientiza si integra, hbar nu am, incept sa o dau prin balarii , vorba unui prieten.

Alteori sunt optimista si reusesc sa ridic moralul tuturor, aratandu-le partea plina a paharului, in ultimul timp am facut foarte multa lume, foarte multi oameni sa zambeasca, multumirea mea interioara e mare, e imensa si totusi ma intreb si eu , intr-o doara, de ce legea compensatiei nu functioneaza si la mine.

Am muncit toata viata pt a-mi castiga cinstit si corect banii si am-mi asigura un trai decent, am mucit mult pt a deveni eu si a aveaa un statut in societate, am luptat cu toata forta, spre a ajunge unde vreau si a fi ce vreau, am platit scump , uneori cu libertatea mea, un gest de tandrete si tousi, lgea compensatiei nu e aplicabila in cazul meu sau poate ca nu o vad eu.

Sunt slabita, epuizata, puterile ma lasa, sunt satula de anumite aspecte ale acestei lumi, in mijlocul careia ma invart.

Sunt momente , cand ma simt ca un peste, ce inoata importiva curentului, dar nu stiu sa inot altfel, nu stiu cum ar fii altfel, sunt o persoana incapatanata din fire, o incapatanare in sensul bun al cuvantului si nu cedez mult prea usor, imi sustin sus si tare punctul de vedere si stiu sa-l apar f bine, ma lupt pentru ceea ce cred, pentru ceea ce am si ce sunt

Cand sunt trista, cand plang, cad sufar, uneori si cand fericita, dar mai rar, scriu, de mult de cand ma stiu, scrisul a fost singurul leac, singurul sprijin, uneori singura alinare.

Nu vreau sa para ca ma plang, caci nu ma plang, deoarece ar fii pacat de Dumnezeu, numai ca simt nevoia sa scriu, pentru a ma regasi, a ma reculege, a ma sfatui cu mine insami si a ma ruga, sa mi se dea forta, putere si intelepciune sa pot merge pe drumul pe care am apucat-o.

E un drum deloc usor!

luni, 15 august 2011

Povestea

A fost o data ca nici o data, am fost o data eu si tu! Am fost o data noi! Asa incep toate povestile cu a fost o data ca nici o data, ca de n-ar fi nu s-ar povesti! Inca si acum mai pastrez o sensibilitate aparte fata de povesti, de lumea basmelor si a legendelor.Imaginam din fire nevazute povesti, care prindeau viata, uneori poate chiar prea multa viata. Imaginam o lume mistica cu zane si cu spiridusi , cu duhuri rele si bune.

Imi amintesc, cand fiica mea era mica ii imaginam povesti, care faceam sa para reale, imbracam realitatea intr-o haina mistica, abstracta.

"Hai mama, mai povesteste imi despre zana Clopotel si despre zana trandafirilor si despre zana aceea , care stapanea apele!"

Iar eu incepeam, cu incantatre sa ii istorisesc: "Legenda spune, ca atunci cand se naste un copil, natura, da nastere unei zane, a unui spirit liber, care va insotii copilul pe tot parcursul vietii lui, iar de isi va cunoaste zana, va stii de unde isi trage forta vietii.!

Cand un copil rade, zana incepe sa straluceasca si straluceste asemeni unei stelute, in noapte."

Ce se intampla cu zanele ,mama?

Cand copii cresc si uita sa mai rada, sa rada din suflet, zanele mor, e semn , ca sufletul lor a inbatranit mult prea repede."

Tu nu vei imbatrani, niciodata mama! Pentru ca tu tii povestile vii!

Imi suna inca in urechi, glasul cristalin al fetitei mele.

Poate are dreptate, nu voi imbatrani, niciodata! Cand eram mica , bunicu, ma lua pe genunchii lui si imi povestea si readucea in memoria posteritatii, o lume pe cale de disparitie, o lume, careera menita sa dispara, iar cotidianul, lumescul, punea stapanire pe ea.

E ca atuncea, cand intunericul se intinde si se intinde, cuprinzand ultima zvacnire de lumina.

Am fost certata adesea ca ii imaginez fiicei mele lumi, ireale, lumi in care binele invinge, ca-i imaginez povesti cu final fericit, cu zane si duhuri, deoarece asa ceva nu exista, imi spunea acea voce, era vocea mamei mele, nu m-am putut impaca niciodata cu aceasta idee de a nu crea mister in jurul fiecarui lucru, fiecarei fiinte, eram oarecum foratata sa uit, sa inchid, in mine, tot ceea ce credeam.

Fara imaginatie si putina credinta, ca ar putea fii adevarat, ne indreptam cu pasi siguri spre pierzanie, ne pierdem sufletul, moartea unei fiinte incepe din interior.

Apoi am imaginat povesti cu fianluri triste, real de triste si o buna perioada am mers pe linia asta, pentru ca nu imi puteam imagina cum s-ar putea termina altfel o poveste.

Povestea suntem noi, fiecare om are povestea lui, iar in fiecare moment el o traieste, cu alte cuvinte suntem ceea ce gandim !

Karma

Mi-a placut intotdeauna sa visez, sa imaginez lumi si oameni si vise, uneori construiam castele de nisip, ale caror ziduri le intaream cu credinta si speperanta.

Am fost dezamagita uneori, cand cruda realitate intervenea. Apoi ma retrageam si scriam , scriam despre primti si printese, despre cavaleri si domnite, despre crai si osteni invechiti in arme, am scris despre vise si despre oameni, despre sentimente, despre noapte si zi, despre cum am vrut sa fie lumea, am scris despre , dezamagiri si realizari, am scris intr-o maniera tragica si uneori ironica.

Ne dorim atat de mult sa fim fericiti si alergam uneori mult prea repede dupa fericire, ca sa ne dam seama, deabea atunci cand am obosit ca de fapt noi fugeam de fericirea.

Am invatat sa filozofez si sa cuget asupra unor lucruri si evenimente din aceasta viata, uneori ma gandeam la karma mea si ma intrebam, de ce sunt singura, de ce nu am un partener.

Mult mai tarziu, am auzit de carma singuratatii, viata dincolo de un cuplu. Cuplu format dintr-o femeie si un barbat.

In mod normal asa trebuie sa fie, un el si o ea, o reantregire a nucleului, dar uite ca mai sunt si cazuri cand aceasta Karma a singuratatii sau a solitudini, apare pentru a reface un alt echilibru, un echilibru interior, dintre eul masculin si cel feminin..

Cand am luat hotararea de a nu mai transmite mai departe povara transgenerationala a familiei mele, tema de viata, pierderea in principal, pierdere care s-a repetat de la o generatie la alta intr-un altfel de mod, pierdere, care ne-a guvernat familia de 5 generatii incoace, am stiut ca trebuie sa fac sacrificii.

Mi-am dorit cu toata fiinta mea, ca copila mea sa nu mai sufere, sa nu mai poarte o povara pe umerii ei fragili, mi-am dorit sa fie libera si sa isi traiasca propria viata.

Cu ani in urma am inteles acest lucru cumplit, stateam nopti, cu pruncul meu in brate si plangeam, plangeam amarnic, cu lacrimi de sange , caci imi dadeam seama de povara care i-o voi transmite si nu stiam cum sa o feresc, sa o feresc de mine, caci eu eram veriga lantului si prin mine se trandmitea ura si ranchiuna. Stiam , earm constienta de acest lucru si nu puteam face nimic, liantul ce unea un lung sir de femei , era mult mai puternic.

Am luptat pe viata si pe moarte cu ingeri si diavolii, mi-am omorat sufletul si credinta, mi-am ucis fiinta cu lovituri de pumnal, am renuntat la ceea ce imi era drag si iubeam, am fost jos si m-am zvarcolit ca un sarpe in tarana, transformandu-ma

A fost o lupta grea si istovitoare si iata ca intr-o zi, nu imi mai amintesc cu precizie care, caci totul a venit asa, pe nesimtite, am deschis ochii si era liniste, ma simteam renascuta din propri-ami cenusa.

Fara sa ne dam seama, ne omoram inca din fasa, copii, ce i-am adus pe lume!

Cavalerul

Unde esti tu, cavaler ratacitor, print al unor vremuri de mult apuse? De cand te astept! De cand te visez! De cand te caut!

Am obosit, sa stii! Si ma dor picioarele si imi este foame si somn si dor! Si e frig si e pustiu, aici! Si chiar si asa ,te voi astepta , print ratacitor.

Parca iti zaresc siluieta, prin noiane de amintiri si nouri de vise. Te apropii incet, incet, iar barba , barba ta neagra, acum e alba , straiul tau aurit, acum e numai zdrente.

In departare vad o lumina, parca ar fi flacara unei lumanari, ne apropiem si vedem o coliba, iar in geam sta o lumanare, care arde si arde fara sa se mistuie, fara sa se zbata sau sa tremure la bataia aripilor de fluture.

Cioc !Cioc se aude bataia unor degete obosite in usa colibei, dar din coliba nu se aude nici un raspuns.

Imi privesc cavalerul, e atat de slabit si drumul a fost greu si obositor si trebui sa se odinneasca.

Ma asez cu spatele rezemat de peretele de pamant al colibei, capul cavalerului se odihneste tacut pe genunchii mei, murmur un cantec de dor, ii dezmierd fruntea si ochii.

Cavalerul ii deschide si ma priveste, parca s-ar destepta dintr-un vis, ma priveste, are ochii

mari albastrii, are o privire limpede si curata ca cea a unui copil.

Bravul meu cavaler! De cand te astept! Sunt ani sunt veacuri! Au trecut multe zile si multe nopti in care am sperat si am asteptat. Erau momente cand nu mai puteam sa cred, nu mai puteam sa astept, , uneori credeam ca esti mort , rapus de sabia dusmanilor sau sfasiat de coltii fiarelor, atunci , atunci imi priveam sufletul si imi ascultam inima si stiam ca vei veni, ca vei veni intr-o zi.

Gandul imi ratacia haihui pe campii , canpii de un verde crud,ce erau acoperite cu flori mici albastre, iar fluturii galbeni se amestecau printre ele, apoi vedeam munti inalti cu fruntea ninsa, ale caror varfuri se pierdeau in inaltul cerului, apoi coborai pana la marea cea mare si strabateai nisipurile miscatoare in cautatre .... In tot acest lung drum al tau, cavalere, tu oare ce ai cautat?

Ce ai sperat ca vei gasii, dincolo de dunele desertului?.

Intrebarea ramase suspendata in aer, caci cavalerul adormise si visa la domnita cu plete lungi balaie , care statea scurta departarile , asteptandul.

Cand suntem copile, cu toatele visam ca intr-o zi va sosii un cavaler, cu ochi albastri ca seninul cerului si ne va salva din turnul, pazit de balaur. Cu toatele visam visul de iubire, care incepe cu "A fost o data."

miercuri, 10 august 2011

Peste ani!

Dupa ani de zile ne-am reantalnit pe terasa de la Mc Donald s, gasca vesela de la 103, amintiri ni se derulau prin fata ochilor, am crescut impreuna, am copilarit impreuna, am simtit primii fiori ai primelor amoruri adolescentie, am fost uniti si la bine si la greu, dar anii au trecut, de parca nici nu ar fii fost si iata-ne acum mari, parinti privind la noua generatie care se ridica.

Am ramas prieteni pe viata, prietenia ce ne leaga, e profunda si sincera, are gustul tineretilor , a nebuniilor copilaresti.

Si ... discutia s-a inchegat fara prea mare greutate si nu stiu de unde pana unde am inceput sa vorbim cum am vrea sa fim ingropati sau ce ne-am dori sa faca mostenitorii nostrii dupa ce noi n-o sa mai fim:unul spune ca ar vrea sa fie incinerat, iar cenusa lui sa ii fie aruncata in mare, altul, ca si-ar dorii ca cenusa lui sa fie incarcata in cartuse si sa se traga in aer, altul ca ar vrea una, ba cealalta si uite ca vine si randul meu. Dupa un moment lung de tacere, zic, eu cred ca mi-as dorii sa fiu vampir. Nu va pot spune am inceput cu toti sa radem si a intram in joc imaginand fiecare cununi de usturoi si cruci de argint. Ba la un moment dat, Dumitru, si-a propus sa faca un lan de usturoi sa sa se mute acolosi fiecare isi iagina cum o sa-i bantui. Eu sunt cea mai mica din grup si toti au incercat sa ma alinte si sa ma sprijine si cred ca m-am sprijinit destul de bine pe ei, m-am sprijinit pe amintirile frumoase, pe forta priteniei, care ne leaga, pe sfaturile lor sincere si dezinteresate. Sunt cea mai mica din grup si am fost prima care am plecat, am avut momente si momente, unele mai bune altele mai grele, iar cand mi-a fst mai greu si mai greu, imi aduceam aminte de gasca vesela de la 103 si radeam de una singura amintindu-mi si uite asa mai faceam un pas.

Am ras de comicul situatiei, cum nu am mai ras de mult, am ras cu toata fiinta mea, m-am simtit bine intre ai mei, prieteni din copilarie, oameni , care m-au indragit asa cum sunt si nu au vazut nici mai mult , nici mai putin deat acea aceiasi persoana vesela si joviala, care radea pana tarziu in noape.

Ne-am amintit de galetile cu apa , aruncate, ca nu lasam vecinii sa doarma, ne-am amintit de gunoiul ce cobora pe sfoara, pt ca erau unii dintre noi care nu vroiam sa ne achitam de indatoririle casnice, ne-am amintit de Tanti Ciuraru, care ne blagoslovea si ne descanta , ca eram obraznici si de alte minunatii, care ne-au impodobit copilaria si adolescenta.

Nu era mare diferenta intre noi ,maxim 6-7 ani, dar toti eram uniti la prostii si la sotii. In zilele ploioase, ne duceam in uscator cu o provizie considerabila de rosii si oua si le aruncam in umbrelele oamenilor, apoi ne retrageam cu iuteala si radeam pe infundate si ce era la gura saracei victimei ,, asta mai putin conta.

Multe amintiri ne leaga de blocul cu lalele, 103, am crescut, avem si noi familii, copii, greutati suntem aruncati care incotro, dar cand ne intalnim, cred ca ne-ar trebuii inca o zi si si alte noua ca nu am mai termina tot ce aveam de povestirt si ne amintim si nu numai. mai scoatem cate una rasarita si indesate, de te intrebi de unde am iesit?!

Ne dezbracam de masca :inginerului, profesorului, a psihologului, a contabilului si revenim tinrii de odinioara, care spartgeau linistea noptii cu murmurul larmei lor.

vineri, 5 august 2011

Omul nou

Am crezut si cred , sincer in oameni si in capacitatea lor de a se autodepasii, de as depasi conditia de fiinta instictuala.

Probabil, experienat mea de viata, probail ,ca am putut vedea mult mai mult decat in mod normal, dincolo de aparente, probabil, pentru ca ... ar fii foarte multe de spus. nu vreau sa sune ca si cum mi-as inchina un elogiu, sa vrea sa trag doar o concluzie, cu riscul de a fii comsiderata ridicolo, de a fi privita ca pe o persoana cu un nucleu narcisic, foarte bine dezvoltat sau ca pe o fiinta egoista, tot ce se paoate, le accept.

Am citit mult la viata mea, pt ca au fost momente cand , cartea mi-a fost sigura alinare, am experimentat si mai mult si asta pe propria-mi piele exista doua feluri de experiente, cu si fara perdiea. cand iti crezi singur experientele, cand traiesti evenimentele si faptele, unele mai bune, altele mai rele si de ce nu mai dureroase, nu ai dreptul sa invinovatesti pe nimeni, pt ca asa suntem noi , cautam tapi ispasitori. Intotdeauna am pledat si am luptat pt libertatea de a experimenta , de a-ti creea propriile amintiri, propria experienta. Este greu sa inveti din experienta altora si toul se rezuma doar la un nivel pur teoretic.

Am crezut tot timpul in oameni si in capacitatea lor de autodepasire, de autoformare, s-a militat de ani buni in favoarea omului nou. Dar oare cum arata omul nou?

Are un creer supra dimensionat, incat cutia craniana a devenit neancapatiare, puteri telepatice si sta inchis intr-o carapace ce il apara de toata nebunia si toata nimicnicia umana?

Ne intrebam si noi, si eu, oare cum a rata, oare ce inseama?

Am militat pentru creerea omului nou si totusi ne impiedicam de vechile standarde, de vechile mentalitati si de capacitatea de a eticheta.

Sanger vanatorul

Imi staruie in minte, de cateva zile numele unei povesti "Povestea lui Sanger Vanatorul", o poveste ce am auzit-o o singura data, demult tare demult, cred ca au trecut 20 de ani de atunci.
"Dar facatura, dracului!', nu imi pot amintii acea poveste , stiu doar ca mi-a placut si am plans pentruca la final, tanarul vanator a murit, deoarece din greseala isi omorase iubita, transformata in caprioara, sangele a udat pamantul , iar pe acel loc a rasarit transformat o floare sangerie, cu miros ademenitor, o floare a durerii
Imi voi aminti de ea la momentul portrivit! Am readus multe amintiri legate de copilarie, am reanviat fantome dragi sau mai bine spus amintirea lor, redandu-le insemnatatea de odinioara, reintegrandule, dar voi lasa asa pe alta data, pt ca exista o tendinat , naturala si fireasca, sa ma avant pe taramul genealogiei, intr-un fel este si firesc, doar este meseria mea, sunt un mic arheolog al sufletelor.
In fine, ideea e ca am un sentiment, o stare ca am nevoie de natura, de contopire cu aceasta natura, cu copilul din mine, cu timpurile cand eram mai fericita ca niciodata .
Probabil ca Viata incepe sa isi releve un alt inteles, o alta fateta a ei ce trebuie explorata.
Pe data viitoare!

joi, 4 august 2011

2 august 2011

Este ultima noape ce o petrecem aici la Vatra Dornei, imi va fii dor de linistea noptilor fara luna. Imi va fii dor de zambetul deschis si sincer al oamenilor, care habar nu au cine sunt , cu ce ma ocup sau ce fac, de unde vin si unde ma duc, cautand cu sinceritate compania mea.

Si totusi cine sunt eu? Mi-a fost greu sa ma descriu, tot timpul am simtit un blocaj cand am fost nevoita sa spun ceva despre mine.

Acum sunt doar un simplu turist, mai exact o turista, care cauta linistea si detasarea de nebunia cotidiana.

Ma simt inca obosita si inca nu am scapat, mi-as fii dorit o ruptura totala de probleme, de viata de zi cu zi, de cum sa fac si cum sa desfac, sa fii avut nevoie, dar vezi ca acestea toate au reusit sa ma gaseasaca si aici in creierul muntelui. Naiba sa le ia de telefoane!

Incep din ce in ce mai tare sa imi doresc altceva.

M-am trezit in toiul noptii, extrem de agitata, vise ciudate ,ma bantuiau, erau extrem de reale, se face ca alergam printr-o padure, dar de cine alergam, nu as putea spune.

Brusc am deschis ochii, boncaluitul indepartat al uinui cerb se auzea in departari, am privit in noapte nici o miscare, somnul ma ocolea si am inceput sa scriu.

In aceasta noapte la ora 2.15 minute, am avut intalnire cu Umbra mea, cu partea nevazuta a fiintei mele. In aceasta umbra, eu eram Prada!

miercuri, 3 august 2011

Arborele

Am jurat, cu maina inmuiata in sange, ca voi deveni cea mai buna, in tot ceea ce fac, si voi arata tuturor ca pot sa merg pe picioarele mele, fara sa mai fiu umbra stejarului, ca pot avea si eu radacini puternice, mult mai puternice decat trunchiul din care m-am nascut.

Omul este asemeni unui copac, radacinile sunt talpile, care adera la sol, picioarele si coprul sunt trunchiul, mainile sunt ramurile, capul este coroana.

Astazi voi vorbii despre radacini! Se spune ca radacinile noastre , se alfla acolo unde ne-am nascut, din acele locuri noi ne tragem seva, puterea, forta vitala. deci avem tendinta iar si iar sa ne reantoarce in acele locuri, chiar si pentru o clipa, gustam din fructul amintoirilor, inspiram aerul diminetilor linistite facem o mica plimbare in timp si ne reancarcam bateriile.

Nu stiu nici acum unde imi sunt radacinile, probabil ca in Iasi, caci acolo m-am nascut, acolo am trait clipa fericirii, acolo eram copilul lipsit de griji, acolo am fost protejata si intr-o zi totul s-a inchis s-a rupt, caci bunicii mei au murit, iar etapa cea mai fericita a vietii mele s-a incheiat si am fost aruncata in vartejul vietii, deveneam zi dupa zi cea care sustine, intaia nascuta.

Pe vremea aceia aveam doar 14 ani, varsta de 14 ani, sau cea de 7 sau 21 si asa mai departe, reprezinta un prag, un salt de la o etapa la alta a vietii. Daca stau si privesc retrospectiv , din sapte in sapte ani eu am pierdut cate ceva, cate un barbat din viata mea: mai intai tata, care m-a abandonat, apoi bunicu, care a murit, apoi unchiul meu, de care ma legasem prin fire nevazute, devenind figura masculina, reprezentativa pt mine, caci s-a mutat in alta tara, apoi sotul si voi vedea ce se va intampla la 35 de ani?!

Cand, trei ani mai tarziu ,mi-am pierdut bunica, pe care am iubit-o enorm de mult, si cu care seman.

In noaptea in care a murit, ma aflam departe, mult prea departe de casa, de tara, s-au petrecut lucruri ciudate in acea noapte. Picioarele, care reprezinta radacinile, mi s-au umfalt excesiv, simteam ca nu mai pot merge, ca explodeaza, m-am asezat pe o bordura si m-am descalta, simteam nevoia de contact direct cu pamantul, panantul din care imi trageam seva, deci,radacinile mele incepeau sa se piarda, sa moara si totul a durat pana ce, bunica a trecut dincolo, apoi totul a revenit la normal.

In partea astalalta, bunica, nu a putut pleca pana nu a aflat vesti de la mine, in momentul in care mama, fiica ei i-a spus ca i-am telefonat si ca primul meu gand a fost spre dansa, a inchis ochii si a zambit, redevenind frumoasa, caci suferinta bolii o desfigurase.

Radacinile, au o mare insemnatate in viata noastra, in evolutia noastra, pt ca altfel ne vom simtii ai nimanui, fara origini, fara inceputuri, fara sa stim de unde venim, vom fi niste copii ai nimanui, orfani, chiar daca avem o familie, dezradacinati, chiar dacam fost nascuti, undeva, candva, devenind orfani fara voie.

Cu mult timp in urma cei vechi, adica inaintasii mei, au fost nevoiti sa isi abandoneze pamantul, casele, gospodariile, toata munca lor de o viata, pribegind prin lume si au fost fortati sa uite, sa nege ceea ce sunt. Dezradacinare, abandon si uite asa tema de viata a unui intreg arbore genealogic , abandonul, perpetuat, iar si iar de-a lungul a multor generatii, vieti spulberate si frante, pentru ca nu am inteles de unde venim si incotro ne indreptam

Neacceptare

Cand am inceput sa scriu am facut-o dintr-un impuls disperat de a fi auzita, de a se afla, am facut-o atat pentru mine, cat si pentru cei din jurul meu, a fost si egoism , dar si altruism.

Timp de multi ani am invatat sa ma analizez, sa ma desfac in acele mici bucati, care formeaza puzzelul si sa ma iau separat, constatand, reflectand, ascultandu-ma, reinventandu-ma.

Mult foarte mult timp am fost o pasare, care nu am stiut sa zbor, nu am stiut ce inseamna inaltimea si fericirea zborului. De ce? Pentru ca nu mi s-a dat voie, spnandu-mi se ca e prea riscant si mult prea periculos. Si iata ca intr-o zi mi s-a luat tot ce aveam ,eu mai de pret si in acel moment am inceput sa mor.

Stii oare ce inseamna sa mori? Sa simti cum viata ti se scurge din trup? Eu am simtit cu varf si indesat si din pacate am fost singura in aceasta batalie, as fi avut atata nevoie de aliati, as fi avut atata nevoie de sustinere, as fi avut atata nevoie de dragoste. Si pentru ca nu am avut-o, nu am avut parte de acea influienta exterioara, am transformat nevoia mea de a primi , in capacitatea de a darui.

Si uite asa am invatat sa daruiesc celor din jur, putin cate putin, din ceea ce aveam eu de fapt nevoie, viata mi-a scos in cale oameni care s-au mulat pe nevoile mele, deci coincideau.

Dupa cum afirmam si in anterioarele mele , scrieri, viata are nenumarate moduri de a te invata, de ati transmite anumite lectii , pe care tu trebuie sa le inveti, mai bune sau mai rele, mai dure sau mai usioare.

Pe mine viata m-a invatat, ca, trebuie sa ma bazez doar pe mine, pe fortele mele si sa nu astept nimic de la cei din jur, indiferent daca imi este parinte sau copil, prieten sau dusman; m-a invatat sa merg, inainte si sa nu ma opresc, indiferent de consecinte si m-a invatat sa imi accept singuratatea.

Neacceptandu-ne singuratatea, alergam inebuniti in toate partile, cautand aceea fiinta, care sa ne implineasca, sa ne ofere alinarea si dragostea ei, partenerul perfect, asa cum l-am visat, asa cum ne-am dorit sa fie.

Si eu l-am asteptat timp indelungat, sperand zi de zi, ceas dupa ceas, ca el este cel mult asteptat, am iubit mult, am suferit si mai mult si in final am ajuns sa ma resemnez, acceptandu-mi soarta.

Am canalizat surplusul de energie in alte directii, spre alte obiective, lasandu-ma in voia vietii, incredintandu-mi destinul Creatorului.

Concluzii

Am scris , cu o placere deosebita, mi-a fost dor sa scriu si mi-a lipsit mult, recunosc am facut insemnari zilnice, dar sunt foarte succinte, mi-am noatat ideea , care sa ma ghideze in formarea puzzelului , construind imaginea.Mi-am dorit sa scriu, mi-am dorit sa pot infatisa si sa port cititorul in lumi fantastice, sa ii ofer o alta viziune asupra vietii si realitatii, mi-am dorit sa resemnific si uite ca visele mele au prins contur, materializandu-se. Ajugand si eu la concluzia ca puterea gandului este atat de mare incat putem muta muntii din loc.

Noaptea se lasa si mos Ene vine si pe la genele mele, imbiindu-ma sa ma afund in bratele somnului si cu speranta ca maine voi cotinua si cu mai multa inspiratie imi doresc in primul rand mie- Somn usor!

Oportunitati

De cand ma stiu eu pe aceasta lume mi-am dorit un singur lucru cu ardoare inflacarata si plina de speranta ma ruagam in fiecare seara la Dumnezeu sa imi dea o famile. Pe acea vreme habar nu aveam ce inseamna a avea o familie. Stiam ca o familie inseamna mama si tata, copilul, nu concepeam familia cu doi copii, simtind inca de pe atunci ghimpele geloziei ca pe cel mic s-ar putea sa-l iubeasca mai mult si nici nu ma multumeam sa fiu al doilea copil si iata ca dorinta mi-a fost indeplinita , peste ani. Sunt intaia nascuta si nu am nici un tanc mai mic care sa imi urmeze, in afara de verisoara mea mai mica cu 9 ani decat mine, pe care am iubit-o si o iubesc ca pe ochii din cap si nu imi vine sa cred ca micuta codana este o femeie frumoasa si desteapta, o ochi migdalati si pirele aramie. Ani au trecut!


Apoi am avut o familie, in care eu am jucat pentru un timp rolul mamei, ca alt rol nici nu am stiut ca exista, pe cel de femeie il omisesem cu desavarsire. Am un singut copil, care este lumina vietii mele si nu stiu ce inseamna sa-l ai si pe al doilea. Cu toate ca au fost momente cand mi-as fi dorit inca un copilas.


Dar nu tot timpul socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ, viata ne ofera multe si nebanuite alternative de a ne implini visele, de a avea ceea ce am visat candva in anii fragezi ai prunciei.


Tot asa cum lupoaica isi strange haita in jurul ei, tot asa si eu mi-am format familia la care atat de mult visasem.


Se spune ca sangele apa nu se face si nici otet si nici vin si ca vocea sangelui este cea mai puternica, praf in ochi, as putea spune, dupa experienta nefericita pe care am trait-o cu unul din cei doi genitori ai mei, care s-a spalat pe maini de unicul sau mostenitor.


Am dat si eu din umeri, caci scocul nu m-a luat prin surprindere, totusi ma asteptam, numai ca nu stiam momentul, si mi-am continuat peripliul.


Si totusi duritatea , indiferenta, uneori chiar cruzimea , alor nostri, ne auta, facandu-ne sa fim mai puternici, uneori mai cruzi si mai rai si mai sangerosui , deterninandu-ne sa trecem peste cadravre, alteori ne darama, facandu-ne sa abdicam, alteori ne determina sa devenim oameni.


Nu am avut o familie mare si rand pe rand ne-am rarit, imputinandu-ne, uni au murit, altii au plecat in diverse parti ale lumii, altii ne-am instrainat si in final am ramas doar trei, trei generatii, trei femei, trei destine si totusi in mine inca traieste spiritul lupului, spiritul salbatic al sangelui, jumate albastru, jumate rosu, am fost tot timpul la limita si nu mi-am gasit locul sau familia, am fost plasata ca o moneda de schimb, nu am stiut cu cine seman si cui aparin.


Si intr-o zi m-am casatorit, in acel moment mi-am gasit numele, mult mai tarziu mi-am gait si locul, integrandu-l atat de bine, incat am uitat sa mai tanjesc dupa copilaria mea fericita.


Ulterior a inceput si constructia haitei ,iar eu ma aflu in fruntea ei, nu eu am ales asta, ci a fost oportunitatea pe care mi-a oferit-o viata, lasandu-ma sa aleg.

Forta dorintelor noastre pozitive ne va duce acolo unde trebuie

Da, recunosc sunt o fire mai romantica, unii ar putea spune ca sunt cu capul in nori, eu as putea spune ca este doar o iluzie, dar nu vad nimic rau , in a fi romantica. Romantismul este o trasatura pe cale de disparitie! dar ce imi veni acum sa vorbesc de romantism si de suflet!?

Si totusi ce inseamna a fi romantic? Inseana a avea acea disponibilitate sufleteasca de a picta pe panza vietii in culori, a nuanta si a vedea frumusetea lucrurilor, de a le resemnifica.

De ce spuneam ca aceasta deconectare si stare de plutire, undeva departe de realitatea imediata si cruda este doar o iluzie?!

Cine s-a intrebat vreodata ce se ascunde dincolo de zambet, e drept depinde si de zambet!?

Recunosc , putini, dincolo de zambet se ascunde o intreaga istorie de viata, o intreaga epopee, un cosmar , transformat in vis frumos si toate astea depind de puterea de a spera si de credinta.

Cat am fost plecata, desprizandu-ma de prozaicul prezent, am ctit si pe langa "Aventurile lui Serlok Holms", am mai citit "Efectul Umbrei", despre partea noastra intunecata si care pune stapanire pe noi acaparandu-ne si sujugandu-ne.

Efectul acestei umbre, unde in prima instanta se ascund trairile noastre refulate, frustrarile si angoasele, fricile si temerile si incapacitatea de a fii autentici si in primul rand cea mai mare dintre toate este teama de moarte.

Cu fiecare zi care trece, murim cate putin si incetul cu incetul, de fiecare data cand suntem deziluzionati si tradati in asteprile noastre si inspecial in iubire, iarasi murim si tot asa mai departe. Recunosc , forta viala este data de dragoste, de iubire, de capacitatea de a darui, fara sa astepti nimic in schimb.

Dragostea este o traire elevata, rafinata, dar coborandu-ne mai in jos pe scara evolutiei, stau pulsiunile, pulsiunea sexuala, de a fii impreuna, de a atinge, de a simti, la nivelul pielii, de a simtii organic.

Starea de indragosteala este doar o aparenta, vremelnica si inselatoare, strea de indragostire tine doar de faza pulsionala a formarii unui cuplu, apoi intervine atasamentul, obisnuinta si in final depndeta. Toate aceste stari si trairi si sentimente, tin intr-u catva de amintiri, de amintiri ascuse cu dibacie in umbra noastra. Si poate ca firesc s-ar intreba cineva, si de ce au fost ascunse? Pentru ca au aparut moravurile si principiile, pt ca ne-am dezvoltat si am invatat sa purtam masti, pentru ca am invatat sa ne fie teama, pentru ca...

Miros de cetina

Acum dupa mai bine de o saptamane petrecuta departe de casa, in salbaticiile muntilor, unde glas de om nu a frant tacerea seculara, acu trebuie sa ma reantorc la ale mele, la viata de oras, la zgomotul strazilor supra aglomerate de masini si de oameni, la canalele Tv, pe care se difuzeaza filme expirate si rasuflate pt ca cele noi si bune costa si tot asa mai departe, intr-un cuvant trebuie sa ma reconectez cu civilizatia. Cu internetul, cu umblatura cotidiana, cu taxele si darile, cu "ia-ma Nene " si cu alte de-al de astea.

Imi amintesc cu drag de linistea muntelui, ascultand, acum, huruitul interminabil al rotilor pe caldaramul desfundat.

Imi amintesc noptile, fara luna si diminetile invaluite in ceata, este impropriu sa ii spun ceata, era aburul ce iesea din pamant.

Mirosul de cetina, ne invaluia si ne ademenea , ca pe niste prunci, aducandu-ne in memorie frumusetea inceputurilor.

Cat de mult tanjeste spiritul si trupul nostru dupa acele clipe de inceput de viata.

Urcand cu telescaunul am ascultat dagatul clopotelor de la gatul vacilor, ce se intorceau seara acasa, am ascultat behaitul oilor la stana si am privit ciobanii, unii mai tineri, altii mai varsnici, stand sprijiniti in toege si scrutand orizontul.

Mi-am amintit de povestea lui Nechifor Lipan, vazand locul , de la crucea talienilor, unde a poposit pentru cea din urma oara.

Impreuna cu fiica mea am vizitat muzeul de etnografie si vazand pentru prima data un Baltag si am aflat cu surprindere ca lovitura lui este scurta , fulgeratoare si mortala. Mi-am adus aminte de Vitoria Lipan si de credinta cu care si-a catat barbatul.

Mi-am amintit de Miorita si de mitul transhumantei, de originile si credintel populare, de miturile si de legendele , in care cu drag am fost crescuta.

Acum ... am revenit la civilizatie, dand din nou si iar nas in nas cu grijile, problemele de zi cu zi si ce sa spun, o iau si eu catinel ,catinel, ca alta solutie nu am si o iau de la capat.

A fost un concediu placut, simplu si nesofisticat, sunt tot eu, acelasi om , care a parasit Suceava in urma ci 9 zile si totusi ceva s-a schimbat?! Cred ca deocandata nici macar eu nu as putea sa imi raspund.

Plaiul Dornean va ramane vesnic acelasi, statornic , pastrand puritatea panantului si memoria veacurilor, doar noi oamenii ne vom schimba, devenind mai intelepti , mai buni, mai ingaduitor sau poate mai aprigi si mai darzi si cu fiecare zi, cu fiecare ceas, vom avea o noua viziune, o noua perceptie asupra vietii, care ne va imbogatii si ne va aduce fericirea in suflete.

duminică, 24 iulie 2011

Experiente



Voi pleca pentru un timp, mi-am facut bagajele, am pus toate lucrurile in ordine, asigurandu-ma ca totul va ramane in buna stare, dar am un sentiment de depersonalizare a casei, parca nu mai este casa mea, spatiul meu, dintr-o data totul imi pare fara viata si tot fara viata sunt si eu. Ciudat! Poate se intampla toate aste din cauza vremii? Cine poate stii?. Dupa zile caniculare, cu temperaturi mult peste 30 de grade, iata ca au sosit si ploile si ceata si umezeala ne patrunde in oase, mi-as fii dorit zile blande cu soare molcom, cand poti sa dormitezi, fara frica.



Starea pe care o traiesc e ca atunci cand ai terminat totul, toata treaba si stai si privesti in jurul tau si intrebandu-te , "dar tu ce cauti acolo?"



Poate am mai avut aceasta senzatie, demult, dar , pe atunci nu eram atat de constienta de mine si de starile mele.



Imi va lipsii cafeaua calda din fiecare dimineata, imi va lipsi mieunatul ,pisicii si ciripitul perusilor, imi va lipsii panza pe care imaginam, culori si forme si toate astea pt un timp.



Cand obosesti, e mai bine sa iei o pauza din nebunia vietii tale sa te rupi de mediul tau atat de familiar si sa pleci departe, atat de departe incat sa poti uita.



Oare ce va fii dupa aceste ore ale diminetii? un sentiment nou ma incearca, un sentiment ciudat de liniste, de detasare, un sentiment pe care nu l-am mai avut demult, ca totul este OK.



Toata viata mi-am dorit sa pot sa duc lucrurile la bun sfarsit, sa inchei anumite etape, sa le finalizez, asa cum vreau eu, cum simt eu ca ar trebuiii sa se incheie, este pentru prima sau a doua oara , cand simt ca am facut totul cum trebuie, am pus punctul acolo unde trebuia, ca am finalizat.



Finalitatea aceasta nu se refera numai la viata domestii ca , ca imi las lucrurile in buna pace si ordine in gospodarie, ci ma refere si la viata profesionala si la cea particulara. La capitolul particular stau cam prost, dar si eu prea le vreau pe toate.



Capitolul profesional ocupa un loc destul de important in viata mea, sunt multumita ca am facut ce trebuie, am spus ce trebuie, sustinandu-mi ideilr si parerile, neinfluientata de cei din jurul meu, stiu ca in acest fel imi fac multi dusmai, dar a trebuit sa aleg, ori ei, ori risc sa ma pierd in marele conglomerat uman, depersonalizandu-ma , devenit un indivit ca oricare altul.



In ultimul timp am fost pusa de foarte multe ori in postura de a alege, de a decide, si am decis.



Seara de seara am putut pune capul linistita pe perna stiind ca nu am ce imi reprosa, ca nu am gresit fata de nimeni si ca ma pot uita in ochii oamenilor si ai lui Dumnezeu, deopotriva.



Aseara am primit un feetback , de la una din fetitele cu care lucrez, nu mai este fetita, este o adevarata domnisoara, dar pentru mine tot copil va ramane, mi-a spus ca ma admira si ca sunt un model pt ea, ca sunt un om rar si ca ii va fii dor de mine. Este minunat, sa poti sa devii un exemplu pt cei din jurul tau. Cand am ajuns la casa de copiii , cu mai bine de un an in urma, nu aveam clar in minte acest scop, acest obiectiv, el mi s-a conturat pe parcurs. Am vrut sa fac ceva spectaculos pt ei, ceva deosebitt, sa aduc o inbunatatire vietii lor, cred ca este ceva firesc sa faci asta, iti intra in reflex, unii mai ar spune ca sufar de "sindromul Salvatorului". se prea poate, dar eu nu incerc sa ii salvezi, eu ii invat cum sa se sprijine singuri, a se ajjute singuri, mi-am recunoscut deschis si obiectiv ca nu pot face mare lucru pt ei, pt ca eu sunt total diferita de ei si nu pot vedea realitatea asa cum o vad ei, perceptia lor fiind diferita de a mea. Tot ceea ce pot face este sa le decodez mesajul ascuns al lucruroilor, sa discutam si sa vedem ce se ascunde dincolo de aparenta imideiata, sa comunicam si sa avem incredere in noi, in capacitatea noastra e a discerne.



Lectia casei de copiii este, ca am invatat sa devin un tot, sa vad dincolo de nevoile mele personale, facand ceea ce trebuie si ceea ce e corect si bine, nu atat pentru mine , cat pt ei.



Nu sunt o persoana foarte agreata in colectivul in care ma invart, deoarece spun ce gandes sifac ceea ce simt, ne tinand cont de interese, procedand aspfel am stricat foarte multe ploii. foarte multe jocuri de care eu habar nu am avut.



Am lasat aceast aspect al vietii mele oarecum intr-un echilibru, e liniste, imi dau seama ca este doar o liniste aparenta, darr cui ii pasa, ma dau eu rotunda ca nu imi pasa , imi pasa, dar nu ii pot salva daca nu vor.



Experienta Casei de copiii, este o experienta unica, cutremuratoare , zgiuduitoare, o experienta care m-a transformat si m-a modelat , aratandu-mi o alta parte intunecata a vietii. am trait cu bune si cu rele, cu durei si biucurii, deziluzii si esecuri, frustrari si impliniri, victorii si infrangeri, mi-am constientizat limitele -am constientizat pana unde pot cobora si pana unde ma pot ridica, am sacrificat, dar am si cules.Am invatat sa fiu vocea din umbra si nu prima vioara. Am invatat multe. Am invatat sa ma rog si sa iubesc neconditionat, fara asteptari si iluzii.



Am invatat sa construiesc si am construit ceva , care nu se va darama, am construit in sufletul copiilor

sâmbătă, 23 iulie 2011

Circul





Azi vine circul c-o poveste dedemul/Azi vine circul, cu povestea, unui urs!/ Azi vine circul c-o poveste minunata! /Azi vine circul, cum ca a fost candva o data!



Mirajul scenei, luminile multicolore se aprin, iar in arena circului intra masivul pachidesr, urale, tipete, aplauze, multimea este in delir. Elefatul , al carui cap este impodopit in stilul marilor ceremonii, amintind de curtea maharajahului.

Minunatul pachiderm se invarte, dansand pe acordurile unui vals. Penajul viu colorat, are menirea de a distarge atentia, de la ranile de abea inchise de pe trpul elefantului.

E trist, ii este dor de jungla, ii este dor de turma de elefati, din mijlocul careia a fost smuls cu brutalitae , cu ani in urma. Oare cati ani s-au scurs? Pana si faimoasa lui memorie de elefant a slabit, nu isi mai poate amintii sau poate nu nu mai vrea, amintiri dureroase.

Pt ultima oara trompa mamei sale a maingaiat-o, alintand-o, intreaga turma s-a strans in jurul puilor, aparandui cu trupurile lor masive, dar nu au avut nici o sansa in fata braconierilor.

Istoria elefantilor este una trista si sumbra, sunt o specie pe cale de disparite si totusi sunt vanati, tinuti in captivitae, doar pt a incanta publicul de pretutindeni .

Am fost ieri la circ si am plans cand am privit ochii tristi ai elefantului, era singurul din animalele de acolo , care nu mai avea puterea sa se opuna, sa riposteze, strangea doar ochii, cand simtea pisactura biciului peste pielea inca sensibila a ranilor.

In rest leii, camilele, serpii, caii, chiar si acea lama zapacita, aveau puterea sa se revolte, mai pastrand inca o farama de mandria lor salbatica, se vedea ca sunt inca tineri si inca nu se obisnuisera cu lumina circului.

Am pastrat imaginea elefantului, care plangea, un plans mut, era mica , parea ca este un pui, dar era un elefant batran, era chinuita, avea coada rupta, pielea roasa in foarte multe locuri, iar ochii inca mai pastrau acea teama de a nu gresii, pt ca fiecare greseala ar atrage o noua lovitura, o noua pedeapsa.

Luminile arenei se sting rand pe rand, iar cortina cea grea cade! Noapea invaluie cortul cel mare al circului, doar ragetele leilor mai strabat linistea .

Miracolul scenei este uimitor, dar ceea ce se intapla dincolo de aceasta scena, ramana un mister,invalut in noapte.

Fram va ramane, un simbol al lumii misterioase a circului, Fram , in limba norvegiana, inseamna inainte. Fram e amintirea copilariei. Fram e speranta, ca poate inntr-o zi vor reveda locurile salbatice, in care au vazut lumina zilei.

Fram zice omul cand e singur si intristat! Fram zice omulcand iubirea l-a uitat! Fram e raspunsul intre tine si cei dragi!