Maica Marta

Maica Marta

În faţa cuptorului statea aplecată o femeie nici tânară, dar nici bătrână, aşa intre două vârste. Era mică de statura pe cap avea o broboadă albă, mijlocul fiindu-i incins cu un şort, alb şi el, în rest era toată inveşmântată în negru. Mânecile îi erau sumese până la coate, în mână avea un vătrai cu care aţâţa focul.

Înainte să putem scoate un cuvant, făptura cea mică se intoarse spre noi oferindu-ne cel mai frumos zâmbet. Şi nu m-am putut abţine să nu mă gândesc în acel moment la zâmbetul îngerilor.

Un chip mic,rumenit de soare, scăldat de ploi şi întarit de mult prea multe valuri, care trecuseră rând pe rând, lăsând fiecare câte un strop din experienţa lor milenară , era încadrat de acea broboada alba, nu mai vazusem un asemenea alb, lucea de alba ce era.

Doi ochi verzi, mai verzi decat adancul mării ne priveau din dăratul ochelarilor

Era frumoasa Maica Marta, în înăsprirea ei apostolească.

Era gazda noastra.

Durerea unei pierderi ce o suferisem cu ceva timp în urmă m-a făcut să mă hoatarăsc să vin aici în acest colţ uitat de lume, aici unde viaţa simplă a oamenilor se împleteşte cu harul divin al naturii.

Privind-o pe această femeie cu broboadă şi şort alb, cu mainicile sumese până la coate, cu straiul ei negru simplu, am simţit cum toată durerea , ura şi necazul sufletului meu pier , am simtit cum ceva începe să vibreze în mine, ceva ce murise atunci o data cu el.

Maica Marta era stareţa mănăstirii din apropiere, mănastire care purta hramul Bunei Vestiri, in curând avea să se prăznuiască hramul acestei minunate sărbatori, pe 25 martie şi atunci aveam sa-mi serbez si eu cea de-a 29 aniversare. Dar asta este o alta poveste, pe care în nopţile lungi ale unui decebrie îndepartat i le voi povesti Ruxandrei si cine stie câtor alţi copii şi nepoţi, dar mă opresc încep să merg cu gândul mult prea departe .Acum vreau să traiesc doar prezentul aşa cum o fi el. Dar să revenim la Maica Marta şi la mirosul de pâine proaspată.

De cat timp nu m-am mai bucurat de acest miros, oare de cand am refuzat sa-l mai simt, de 10 ani, de o suta de ani , cine poate şti? Dar iar ma pierd, în trecut de data aceasta.

OK. Unde ramasesem?

Timpul ma preseaza si nu imi pot urma firul gandului, pentru moment ma opresc in acest punc si tot ce va pot spune la despartire este sa aveti o zi minunata, chiar daca nimic inbucurator nu se prefigureaza la orizont, zambiti , chiar daca viata si conjunctutile actuala nu va ofera aceasta sansa si cine stie poate maine, o raza plina de speranta se va rasfange si asupra ferestrei dumneavoastra.

Va urma
Psiholog Ilinca Ioana Rusu

Fereastra cu muscate

Casuta de pe colina

Si iata, acolo departe, departe la adapostul unui colţ de cer se vede umbra imenă a unei stanci.

Nu, tu munte, nu, tu câmpie, doar întinderea nesfarşită a cerului , spre care se înalţa ca un braţ de titan, stânca. Acest colos de pitră imprima nobleţe si demnitate locului . Am stat o clipă mută de uimire, caci nu mai vazusem in cei 28 de ani ai mei o frumusete mai sălbatică.

Am pornit din nou la drum, o fericire inexplicabilă ne invadase, un tremur o nerabdare nefireasca puse stăpânire atât pe mine cât şi pe fiica mea. Am mărit viteza dorind să ajungem mai repede acolo în acel loc mirific. Cu fiecare kilometru un vuietu , la inceput nedeslusit apoi din ce in ce mai puternic, mai asurzitor, răzbatea pană departe.Un strigat, o chemare, un singur glas a sute si mii de piepturi.

Era marea, marea cea mare şi albastră, marea cea cruda si neanduratoare, marea cea calmă şi drăgastoasă alintată de lumina blandă a soarelui, marea izvor de viaţă, dar şi pustiu al morţii.

Drumul şerpuia printre movile de pamant, caci nici dealuri si nici altfel nu puteau fi numite acele denivelari ale solului.Si dintr-o data drumul brusc se sfârsi.

În faţa noastră se înalţa punctul final al drumului nostru.

Ne-am oprit in poarta unei case .

Ajunsesem!

Casa era mică o casă de ţara, o casa bătrânească care ne readucea in memorie începuturile vieţi. Era o casă albă cu uşile şi ferestrele vopsite în verde, un verde viu, un verde crud. Acoperisul de tablă lucea vesel in lumina soarelui de martie Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a foat cerdacul alb impodobit cu şiruri de muşcate roşii , dând o notă aparte acelui colţ de rai.

Era un colţ de rai suspendat deasupra marii .

Era o casă de ţara mică şi modestă, curatată ca un pahar. Doua odăi erau tot spaţiul locuibil al casei, un mic paravan aflat intr-un colţ ascundea o vană, un lighian şi un ulcior, toate smaltuite cu flori mici si galbene, surorile soarelui, aici se pare era baia, venea bucătăria, care era impodobită cu stergare de in brodate cu motive naţionale, imbracau pereţii. În coltul din dreapta trona o soba mare, iar deasupra căminului, înbracată în argint sta icoana Mamei lui Dumnezeu. Chipul sau dulce şi suav era brăzdat de doua râuri de lacrimi. Cea din urma încapere era camera de dormit , un pat nu prea mare ocupa unul din pereti, în partea opusă se afla o laiţa care asemeni tuturor obiectelor din casă era acoperită cu o scoartă frumos ţesută în motive tradiţionale romanesti. Miros, lumină si un cântec dulce, o doina mută răzbătea din armonia aceea de culori , lumini şi umbre.

Undeva în spate se zărea o uşă, o uşă mică, simplă din lemn de brad, ce probabil dădea în curtea din spate, am apasat pe clanţă cu un uşor scârţâit uşa se dete de perete şi atunci am putut vedea că nu există curtea din spate, un gard micuţ tot din lemn, era linia de demarcaţie dintre spaţiul casei şi infinit. Priveam un şir nesfârşit de trepte ce ne duceau undeva in jos, probabil spre mare.

Trepte negre, trepte de pământ erau săpate direct in coasta de piatră..

Era ceva nou pentru noi , atat de arhaic era totul, atat de rudimentar şi atât de nou.

Nu am aşteptat nici o invitaţie, am lăsat bagajele deoparte şi am inceput sa coborm acel şir nesfarşit de trepte.

Emoţia ne copleşea, două ininimi bateau la unison , asemeni unor turturele ce vroiau să evadeze din colivia ce devenise mult prea strâmtă. Încet, încet ne-am potolit emoţiile, căci trebuia să fim atente pe unde călcam.

Coborâşul era anevoios căci treptele erau de pamant unele erau umede, iar picioarele noastre nu erau obişnuite cu un asemenea drum, din când în când trebuia să ne oprim, să mai facem o pauză, deoarece micuţa mea Ruxandra obosea repede, dar ce vorbesc de ea, căci şi eu om in toata puterea cuvantului eram vlăguită.

Si am coborât si am tot coborât, când dintr-o dată am fost asurzite e un urlet ingrozitor, ne-am oprit o clipa nedumerite neştiind ce se aude, era marea, care se frământa şi se zbătea în matca ei dând să iasă.

O faşie de pămant se întindea la baza scărilor, prundişul era nefiresc de alb, aproape alunecos, pietrele de diferite forme şi mărimi, luceau in lumina soarelui, de ziceai că sunt pudrate cu praf de lună..

Aerul sarat ne umplea piepturile şi ne gâdila nările, trezind in noi instincte de mult uitate.

Şi îmbatate de acest sentiment am pornit-o de-a lungul, plajei în cautarea de soici şi ciochilii de melci, vântul sufla cu mai multa putere aici jos in apropierea apei şi în curând ne-am simţit mâinile şi picioarele reci, aşa că am luat-o la fuga, inapoi spre şirul de trepte de pămant.

Am urcat mult mai repede decât atunci când am coborât, căci vântul schimbarii începea să muşte din ce in ce mai tare.

O dată ajunse sus, am intrat, cam clantanind din dinţi în casă, un miros de cald şi de pâine proaspată ne îmbata simţurile.

Înfometate ne-am lăsat ghidate de simturile noastre spre bucătarioară. Flăcarile jucause se alintau intr-un dans provocator şi incitant deasupra pâinii proaspat înfasate.

Am ramas fascinate de acea imagine luminoasă şi caldă iscate de acel moment de început de viaţă .

Ca o strafulgerare, mi-am amintit de bunica, care pe soba ei de tuci ne facea cele mai bune turte din lume. Am alungat acest gând din minte, era prea dureros, bunica nu mai era langă mine de mai bine de şapte ani, dar rănile rămaseră încă deschise

Psiholog Ilinca Ioana Rusu

Inceputuri

"Am invatat ca poti continua inca mult timp, din momentul in care ai spus ca nu mai poti"- Octavian Paler

De unde începe de fapt o poveste? În viata există rareori începuturi clare, acele momente despre care să putem spune, privind în urmă şi să spunem, atunci a început totul! Totusi există momente în care destinul intersectează vietile noastre de zi cu zi, punând in mişcare o serie de evenimente al căror rezultat nu l-am fi putut prevedea niciodată.
E aproape doua dimineaţa şi sunt încă trează. Înainte de asta m-am zvracolit in pat, încercand să adorm, dar în cele din urmă, am renunţat. Acum stau la biroul meu, cu stiloul in mână meditand la propria mea întâlnire cu destinul. Nu e ceva neobişnuit pentru mine, dar este singurul lucru la care mă pot gandi în ultima vreme.
E noapte, atâta linişte, tăcere, doar ceasul ticăie pe unul din rafturile bibliotecii. Uneori tacerea poate fii atat de zgomotoasă. Privesc foaia alba din faţa mea şi nu ştiu de unde să încep, începutul este mai greu.
Privesc cana de cafea aburindă, mirosul ei mă îmbată, mă las purtatîae acest simţ, închid ochii, un zgomot ritmic imi suna in urechi, cadenţat, palmele negre se lasă, întai una apoi cealaltă, la intervale egale , asupra pielii de capră ce acopera toba, un gând imi strafulgeră prin minte, parca ar fi tobe bongo. Deschid ochii alungând din minte imaginea, care însa stăruie. Privesc coala alba din faţa mea, apropii stiloul şi dau să scriu, nimic. Apoi, privesc mai cu atentie, stiloul, este un stilou negru, cu penita de aur, este foarte vechi, caţi să aiba ,50-60 de ani. Îl am de la bunica mea şi este intr-o atat de buna stare. Acest stilou , cu peniţa de aur imi dă un sentiment , nici nu stiu cum sa-l definesc, am senzatia că acest stilou ascunde un mister, o taină, iar eu ma aflu in posesia ei. Trebuie numai să o găsesc şi să elucidez misterul.
Ciudat, foarte ciudat, am vrut să încep cu noi, am vrut sa vorbesc despre mine şi despre, omul pe care-l iubesc, dar se pare că aceasta întalnire miraculoasă face parte din continuarea poveştii mele.
Tragedia care mi-a marcat viaţa, a inceput acum cu mai bine de trei ani si jumatate în urmă, când am fugit pentru ultima oara de mine, am fugit de viaţa mea, am fugit de durerea unei vieti, am fugit de tristete, dar şi de bucurie, am fugit de lume, pierzându-mă in marele conglomerat uman.
Povestea mea incepe undeva, la începutul unui martie friguros, când cu ochii în lacrimi, cu un copil, înca adormit in braţe si cu o valiză,î n care imi înghesuisem strictul necesar, am urcat in masina, care avea să ne ducă pe cărarile încă neumblate ale vieţii.
Amintiri dintr-o altă viaţa mi se perindau prin faţa ochilor, le priveam, ca pe un film, sufletul meu ingheţase, nu mai puteam avea nici o reacţie.
Priveam noaptea şi ea ma privea pe mine, lacrimile imi curgeau pe obrajui prelingandu-se pe gât în jos, dar eu nu le simţeam.
Soseaua era libera, nu se vedea nici o maşină, nici om, nici animal.
Nimic! Era mai bine aşa.
Am privit pentru o secundă în oglinda retrovizoare, la puiul meu, care dormea linistit, invelit în cele mai frumoase vise, vise pe care doar copiii le pot avea.
Pentru o secunda am încercat să mă gândesc la visele mele, la visele mele din copilarie, am alungat gândul, nu era momentul să mă gândesc, nu mai vroiam să mă gândesc, nu mai puteam să mă gândesc.
Un zâmbet, strabatu chipul copilului meu, un oftat satsfăcut, ieşi de pe buzele ei şi s-a intors pe partea cealalta, continuându-şi visul.
"Oare ce va fi cu noi?" "Oare spre ce ne îndreptam?", erau întrebările care imi obsedau mintea.
Imi era greu sa ma gândesc, deoarece nu găseam nici un răspuns, nici o soluţie,aşa ca mi-am impus sa nu ma mai gândesc şi să mă las în voia destinului, oricum nu ma puteam opune acestei forţe, care imi guverna viaţa.
Nu ma puteam opune destinului!
Oare ne putem opune destinului, sorţi? Oare putem schimba traiectoria vieţii noastre? O traiectorie, care a fost cu mult timp , chiar inainte de naşterea noastră, trasată pe pânza atât de fragilă a vieţii?
Pe atunci înca nu mi se deschisese orizontul, orizontul meu nu exista, iar eu doar supravieţuiam. A fost nevoie de un efort , ca să mă opun, să ies, căci mă simţeam prinsă, fără scăpare, intre zidurile mult prea strâmte ale unei vieti, care nu era a mea.
Dar aceasta este o alta poveste pe care am să v-o istorisesc când va veni momentul .
Întrebări şi iar întrebări, erau unele mai simple altele mai complexe, dar tot întrebări se numeau. Nu ştiam raspunsul, poate nu-l voi ştii niciodata.
Am alungat tot din minte, sau cel putin aşa am crezut eu, am sperat eu. Singurul lucru important , în acel moment era ,ca eram impreună cu fiica mea, in rest nu mai conta, nu mai vroiam să ştiu nimic, aveam nevoie de o pauză, de un moment de respiro, de un moment numai pentru mine, pentru noi